Om care a fost

A murit Alexandru Moșanu. Ieri, 7dec17. S-a născut la 19 iulie 1932. A trăit 85 de ani.

L-am cunoscut pe când eram deputat în primul parlament. S-a bucurat când am decis să accept funcția de vicepreședinte al Comisiei pentru Învățământ și Știință și mi-a urat succese. Prin acest gest am înțeles că-mi cunoaște poziția mea în materie de identitate etnică și națională și că mă acceptă.

Ceea ce l-a definit ca intelectual și politician a fost nețărmurita lui iubire față de Patrie, Patria pentru el însemnând România întreagă. A fost un unionist fervent și a luptat cu pasiune pentru ideea românismului în Basarabia. A fost un tribun adevărat, vorbea înflăcărat, cu patimă. Îmi amintesc de un discurs de a-l dânsului rostit mai încoace, mai spre azi la Palatul Republicii cu ocazia unei sărbători jubiliare. Discurs pe care l-a rostit la cote înalte de trăire afectivă. Chiar mă gândeam cum de poate rezista unei astfel de tensiuni și încărcături emoționale, deși, se cunoștea, că era bolnav, slăbit, suferind. Acum am înțeles: pentru că ceea ce vorbea era chiar crezul lui, crez în calea dreaptă a izbăvirii noastre, crez în destinul nostru cel românesc.

Plecarea pentru vecie a lui Alexandru Moșanu este o mare pierdere pentru întregul neam românesc. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace! Veșnică lui pomenire!

A fi student la Oxford

A fi student la Oxford

Concert de excepție dar cu gust amar

Joi am fost la un concert de muzică populară ținut de Lăutarii lui Nicolae Botgros împreună cu mari vedete Irina Loghin, Nicolae Mâțu Stan, Laura Lavric, Ion Paladi …

Concert la Palatul Național „Nicolae Sulac”. din cadrul Mărțișorului din anul acesta. A fost un spectacol de excepție. În câteva rânduri inima se răzvrătea să iasă din cutie de prea pătimașă cântare.

Un lucru însă mi-a displăcut și mi-a lăsat amar în suflet – spectatorii, ținuta, comportamentul lor. Mai ales, îmi făceau necaz ieșirile pe scenă pentru a înmâna flori artiștilor femei și bărbați îmbrăcați în paltoane grele și lungi în poale. Mă gândeam cu un fel de rușine și jenă: Oare ce simte și ce gândește  rafinata și aristocrata Irina Loghin când o matahală de femeie încotoșmată într-un palton de piele lung până în pământ îi înmâna flori și nărăvea s-o pupe?

Despre revoluțiile interioare

Am citit în orele de odihnă o nuvelă a lui Eric Shmitt: Concertul în memoria unui înger. E despre revoluții interioare, revoluții psihologice care se produc înăuntrul personalității și care o schimbă radical, esențial. Revoluție asemănătoare cu cea pe care a suferit-o Tăunul din romanul adolescenței mele cu același nume, Tăunul, și scris foarte bărbătește de o femeie Ethel Voinici.

După o astfel de revoluție dinăuntrul său omul e altul și chiar își poate schimba numele și alte semne identitare precum a făcut Artur al lui Voinici.

Concertul în memoria unui înger e o repovestire, o re-istorisire a legendei biblice despre Cain și Abel. Christ, un tânăr francez, cu un puternic și devastator sentiment de autoafirmare prin competiție și învingerea concurenților, și Axel, un australian foarte dotat, răsfățat al sorții și al muzelor. Duet care amintește de Mozart și Salieri. Christ se aprinde de invidie în fața multiplelor haruri ale lui Axel. Ca și Cain. Christ îl asasinează pe Axel prin abandonarea lui în captivitatea pietrelor de stâncă căzute peste el. Peste 20 de ani se întâlnesc. Transpuși în personalități inversate. Christ bun, altruist, Axel cinic, nemernic, întruchipare a mizeriei umane. Pe lac, într-o barcă ei doi. Christ îi dă prilej lui Axel să se producă în rolul lui Cain. Se aruncă în apă legat de bare de plumb. Axel îl strigă, îl cheamă, dar Christ se duce la fund precum i-a fost scris. Axel se aruncă după el. Ca în Biblie.

Cea de a doua nuvelă din volum O iubire la Elisée nu m-a impresionat. În deosebi mi-a displăcut finalul: o soție răzbunătoare se transformă pe fundalul bolii fatale în femeie iubitoare. Forțat. Tras de păr. Neconvingător.

 

 

Elogiu tăcerii care poate spune multe

Comunicarea este adeseori considerată a fi cea mai grea lecție pe care cineva poate aspira să o învețe vreodată: mai grea decât operațiile matematice, fizica sau chimia. Oare de ce? Pentru că ai nevoie de ceva mai mult decât de niște rețete general valabile ale unor specialiști consacrați care să te ghideze pas cu pas pe drumul labirintic al comunicării. Poți învăța reguli, axiome, tehnici de exprimare, dar acestea nu îți garantează că vei trece proba de foc a confruntării fată în fată cu realitatea și provocările pe care ea ti le poate rezerva din punct de vedere comunicațional.
Mai trist este faptul că la tot pasul suntem înconjurați de oameni care cred cu tărie că stăpânesc arta comunicării, când de fapt toată experiența lor se rezumă la jocul cu un număr limitat de cuvinte…tuturor acestora nu pot decât să le spun că greșesc, nedându-și seama că tot ceea ce îi înconjoară sunt forme diverse și nebănuite ale comunicării: banale gesturi, tăceri înțelepte, priviri iscoditoare, zâmbete fără sens…toate acestea pot transmite – pentru cine înțelege cu adevărat mecanismele naturii umane – zeci, sute, mii, milioane de taine și înțelesuri în comparație cu niște simple cuvinte articulate în grabă

Înțelepciunea lui Solomon

Am citit primele două capitole din Cartea înțelepciunii a lui Solomon.

Dreptatea, după Solomon, e premisa înțelepciunii, iar nedreptatea anulează înțelepciunea.

În cap. 2 vorbește despre petrecerile necredincioșilor și filosofia lor: viața e scurtă, trebuie să ne trăim clipa, să nu ne gândim la judecata de apoi, la o altă viață de după viața această, căci ea nu va mai fi, geaba speri. Totul ce ne aduce plăcere e bine, iar ceea ce ne aduce suferința e rău. Morala hedonistului.

Am mai dat în text și despre o anticipare a tragediei lui Isus care va suferi și va muri de o moarte grea, chinuitoare, degradantă… Nu ca Socrate.

Acum am înțeles efectul credinței în judecata de apoi și în viața de apoi care se anunță a fi veșnică.

Ea, credința, te mobilizează să trăiești în dragoste și dreptate, în neprihană, dacă nutrești raiul.

Vrei în rai, trăiește-ți viața pământească în virtute, dacă nu gheena te așteaptă.

Aceasta e frica de Dumnezeu, frica ca mobil al vieții fără prihană.

 

La moartea lui Stalin

Ca azi a murit Stalin. La 5 martie 1953. Eu aveam 10 ani. Îmi amintesc, era o zi însorită. Ca și azi. Îmi mai amintesc fotografiile din „Scânteia leninistă” care prezentau aspecte de la funeralii. Nu înțelegeam și nici nu aveam de unde înțelege că Stalin a fost unul din cei mai mari călăi ai omenirii din toate timpurile. Ca să modernizeze Rusia și s-o facă supraputere el a sacrificat milioane de oameni nevinovați. Totul ce a făcut Stalin e făcut cu sânge și lacrimi. El a alterat personalitatea de bază a rusului / sovieticului, prin instalare în țară și în întregul lagăr socialist, care de altfel era un superimperiu, o atmosferă de cumplită frică și delațiune generalizată și omni prezentă. Frică de oricine, de orice. Chiar și de soț / soție, fecior / fiice. Care putea să te turneze și chiar turnau.  A înrăutățit, ca să nu zic a lichidat fondul genetic al etniilor ce din nefericire s-au pomenit în imperiul lui prin aplicarea principiului selecției negative: cele mai bune exemplare umane le extermina în lagăre, da pe cele mizere le promova.

Rusia nu s-a destalinizat. Hrușciov și Gorbaciov au încercat doar. Efectele politicilor lor au fost minimalizate de cei care i-au urmat. După Hrușciov a fost Brejnev, iar după Gorbaciov, prin Elțin, Putin. Putin cu toastul lui din 2006, nu știu exact anul, „Ia piyu za Stalina”, a dat start procesului de restalinizare a Rusiei: velikaya derjava, un singur conducător, opoziția anihilată, frică în societate, frică în lume… Slogan: De Rusia trebuie neamurile să se teamă, ea prin însăși existența ei să inspire frică… Și vecinii ei de frică se înarmează. Mai știi ce-i poate veni în cap lui Putin?

Cain și Abel

Am citit zilele acestea două nuvele de Erik Shmitt: Concertul în memoria unui înger și O iubire la Elisée. Despre revoluții interioare, revoluții psihologice care se produc înăuntrul personalității și care o schimbă radical, esențial. Revoluție asemănătoare cu cea pe care a suferit-o Tăunul din romanul adolescenței mele cu același nume și scris foarte bărbătește de o femeie Ethel Voinici. După o astfel de revoluție dinăuntrul său omul e altul și chiar își poate schimba numele și alte semne identitare precum a făcut Artur al lui Voinici. Concertul e o repovestire, o re-istorisire a legendei biblice despre Cain și Abel. Christ, un tânăr francez, cu un puternic, devastator sentiment de autoafirmare prin competiție și învingerea concurenților, și Axel, un australian foarte dotat, răsfățat al sorții și al muzelor. Duet care amintește de Mozart și Salieri. Christ se aprinde de invidie de multiplele haruri ale lui Axel. Ca și Cain. Și tot ca și Cain Christ îl ucide pe Axel prin abandonarea lui în captivitatea pietrelor de stâncă căzute năpraznic peste el. După 20 de ani se întâlnesc. Transpuși în personalități inversate. Christ schimbat în bun, altruist, Axel cinic, nemernic, întruchparea mizeriei umane. Pe lac, în barcă doar ei doi. Christ îi dă prilej lui Axel să se producă în rolul lui Cain așa precum el a fost cu 20 ani în urmă, aruncăndu-se în apă legat de bare de plumb care i se pregătise. Axel îl strigă, îl cheamă, dar Christ se duce la fund precum i-a fost scris. Axel se aruncă după el. Ca în Biblie. Iubirea de la Elisée: finalul mi s-a părut cam forțat. Soție răzbunătoare se transformă pe fundalul bolii fatale în femeie iubitoare. Neconvingător

Despre glume ca test

Gânduri de dimineață.
Gluma constituie un bun test la vulnerabilitatea persoanei. Ele se pretează interpretărilor multiple, ca și petele Rorshah. Una și aceeași glumă poate prilejui la diferite persoane diferite reacții venite din diferite înțelegeri. Persoana integră ca reacție la o glumă zâmbește sau râde. Dacă gluma e prea sărată sau inoportună ea se face că nu a auzit și nu o ia în seamă. Aceasta e persoana sănătoasă. Persoana vulnerabilă e cea care înțelege gluma ca un atac la demnitatea ei, ca o ofensă și răspunde prin supărare, învinuiri. Omul a glumit pentru că a avut poftă de a râde puțin, dar sensul glumei lui a fost distorsionat. Percepție pusă pe exagerare, sensibilitate ridicată la cuvinte în adresa proprie.
Gluma e un enunț, o frază prin care se ia în râs pe cineva, a glumi e a ridiculariza, hilariza.
Sunt două feluri de glume: glume binevoitoare ca o degajare a spiritului vesel și glume răutăcioase venite din răutate. Primele au drept miză crearea bunei dispoziții sau menținerea ei, a doua de a răni
Problema e de a le distinge.
Persoanele vulnerabile iau drept glumă răutăcioasă una nevinovată, binevoitoare. Supărarea sau reacția de apărare e indicatorul vulnerabilității.

Aniversare a revoluției bolșevice

Azi e ziua aniversării a 97 a revoluții bolșevice. Comuniștii o vor marca, ca de obicei, la MoldExpo în fața monumentului lui Lenin și vor rosti discursuri despre cât de mare a fost revoluția și cât de benefică a fost ea pentru neamul omenesc.