Concert de excepție dar cu gust amar

Joi am fost la un concert de muzică populară ținut de Lăutarii lui Nicolae Botgros împreună cu mari vedete Irina Loghin, Nicolae Mâțu Stan, Laura Lavric, Ion Paladi …

Concert la Palatul Național „Nicolae Sulac”. din cadrul Mărțișorului din anul acesta. A fost un spectacol de excepție. În câteva rânduri inima se răzvrătea să iasă din cutie de prea pătimașă cântare.

Un lucru însă mi-a displăcut și mi-a lăsat amar în suflet – spectatorii, ținuta, comportamentul lor. Mai ales, îmi făceau necaz ieșirile pe scenă pentru a înmâna flori artiștilor femei și bărbați îmbrăcați în paltoane grele și lungi în poale. Mă gândeam cu un fel de rușine și jenă: Oare ce simte și ce gândește  rafinata și aristocrata Irina Loghin când o matahală de femeie încotoșmată într-un palton de piele lung până în pământ îi înmâna flori și nărăvea s-o pupe? Continue reading →

Despre revoluțiile interioare

Am citit în orele de odihnă o nuvelă a lui Eric Shmitt: Concertul în memoria unui înger. E despre revoluții interioare, revoluții psihologice care se produc înăuntrul personalității și care o schimbă radical, esențial. Revoluție asemănătoare cu cea pe care a suferit-o Tăunul din romanul adolescenței mele cu același nume, Tăunul, și scris foarte bărbătește de o femeie Ethel Voinici.

După o astfel de revoluție dinăuntrul său omul e altul și chiar își poate schimba numele și alte semne identitare precum a făcut Artur al lui Voinici.

Concertul în memoria unui înger e o repovestire, o re-istorisire a legendei biblice despre Cain și Abel. Christ, un tânăr francez, cu un puternic și devastator sentiment de autoafirmare prin competiție și învingerea concurenților, și Axel, un australian foarte dotat, răsfățat al sorții și al muzelor. Duet care amintește de Mozart și Salieri. Christ se aprinde de invidie în fața multiplelor haruri ale lui Axel. Ca și Cain. Christ îl asasinează pe Axel prin abandonarea lui în captivitatea pietrelor de stâncă căzute peste el. Peste 20 de ani se întâlnesc. Transpuși în personalități inversate. Christ bun, altruist, Axel cinic, nemernic, întruchipare a mizeriei umane. Pe lac, într-o barcă ei doi. Christ îi dă prilej lui Axel să se producă în rolul lui Cain. Se aruncă în apă legat de bare de plumb. Axel îl strigă, îl cheamă, dar Christ se duce la fund precum i-a fost scris. Axel se aruncă după el. Ca în Biblie.

Cea de a doua nuvelă din volum O iubire la Elisée nu m-a impresionat. În deosebi mi-a displăcut finalul: o soție răzbunătoare se transformă pe fundalul bolii fatale în femeie iubitoare. Forțat. Tras de păr. Neconvingător.

 

 

Elogiu tăcerii care poate spune multe

Comunicarea este adeseori considerată a fi cea mai grea lecție pe care cineva poate aspira să o învețe vreodată: mai grea decât operațiile matematice, fizica sau chimia. Oare de ce? Pentru că ai nevoie de ceva mai mult decât de niște rețete general valabile ale unor specialiști consacrați care să te ghideze pas cu pas pe drumul labirintic al comunicării. Poți învăța reguli, axiome, tehnici de exprimare, dar acestea nu îți garantează că vei trece proba de foc a confruntării fată în fată cu realitatea și provocările pe care ea ti le poate rezerva din punct de vedere comunicațional.
Mai trist este faptul că la tot pasul suntem înconjurați de oameni care cred cu tărie că stăpânesc arta comunicării, când de fapt toată experiența lor se rezumă la jocul cu un număr limitat de cuvinte…tuturor acestora nu pot decât să le spun că greșesc, nedându-și seama că tot ceea ce îi înconjoară sunt forme diverse și nebănuite ale comunicării: banale gesturi, tăceri înțelepte, priviri iscoditoare, zâmbete fără sens…toate acestea pot transmite – pentru cine înțelege cu adevărat mecanismele naturii umane – zeci, sute, mii, milioane de taine și înțelesuri în comparație cu niște simple cuvinte articulate în grabă Continue reading →

Înțelepciunea lui Solomon

Am citit primele două capitole din Cartea înțelepciunii a lui Solomon.

Dreptatea, după Solomon, e premisa înțelepciunii, iar nedreptatea anulează înțelepciunea.

În cap. 2 vorbește despre petrecerile necredincioșilor și filosofia lor: viața e scurtă, trebuie să ne trăim clipa, să nu ne gândim la judecata de apoi, la o altă viață de după viața această, căci ea nu va mai fi, geaba speri. Totul ce ne aduce plăcere e bine, iar ceea ce ne aduce suferința e rău. Morala hedonistului.

Am mai dat în text și despre o anticipare a tragediei lui Isus care va suferi și va muri de o moarte grea, chinuitoare, degradantă… Nu ca Socrate.

Acum am înțeles efectul credinței în judecata de apoi și în viața de apoi care se anunță a fi veșnică.

Ea, credința, te mobilizează să trăiești în dragoste și dreptate, în neprihană, dacă nutrești raiul.

Vrei în rai, trăiește-ți viața pământească în virtute, dacă nu gheena te așteaptă.

Aceasta e frica de Dumnezeu, frica ca mobil al vieții fără prihană.

 

La moartea lui Stalin

Ca azi a murit Stalin. La 5 martie 1953. Eu aveam 10 ani. Îmi amintesc, era o zi însorită. Ca și azi. Îmi mai amintesc fotografiile din „Scânteia leninistă” care prezentau aspecte de la funeralii. Nu înțelegeam și nici nu aveam de unde înțelege că Stalin a fost unul din cei mai mari călăi ai omenirii din toate timpurile. Ca să modernizeze Rusia și s-o facă supraputere el a sacrificat milioane de oameni nevinovați. Totul ce a făcut Stalin e făcut cu sânge și lacrimi. El a alterat personalitatea de bază a rusului / sovieticului, prin instalare în țară și în întregul lagăr socialist, care de altfel era un superimperiu, o atmosferă de cumplită frică și delațiune generalizată și omni prezentă. Frică de oricine, de orice. Chiar și de soț / soție, fecior / fiice. Care putea să te turneze și chiar turnau.  A înrăutățit, ca să nu zic a lichidat fondul genetic al etniilor ce din nefericire s-au pomenit în imperiul lui prin aplicarea principiului selecției negative: cele mai bune exemplare umane le extermina în lagăre, da pe cele mizere le promova.

Rusia nu s-a destalinizat. Hrușciov și Gorbaciov au încercat doar. Efectele politicilor lor au fost minimalizate de cei care i-au urmat. După Hrușciov a fost Brejnev, iar după Gorbaciov, prin Elțin, Putin. Putin cu toastul lui din 2006, nu știu exact anul, „Ia piyu za Stalina”, a dat start procesului de restalinizare a Rusiei: velikaya derjava, un singur conducător, opoziția anihilată, frică în societate, frică în lume… Slogan: De Rusia trebuie neamurile să se teamă, ea prin însăși existența ei să inspire frică… Și vecinii ei de frică se înarmează. Mai știi ce-i poate veni în cap lui Putin?