Psihologia gândirii

 Ion Negură

PSIHOLOGIA GÂNDIRII

Cuprins

1. Definirea conceptului de gândire.

2. Funcţiile gândirii.

3. Operaţiile gândirii.

4. Felurile gândirii.

5. Formele gândirii: noțiunea, judecata, raționamentul.

6. Procesele gândirii: înţelegerea, rezolvarea de probleme, procesele creative, luarea deciziei.

7. Natura psihologică a inteligenţei. Definiţia, teoriile. Rolul eredităţii şi mediului în dezvoltarea inteligenţei.

8. Fenomenele de supradotare şi subdotare intelectuală.

9. Problema măsurării inteligenţei.

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

  1. NATURA PSIHOLOGICĂ A GÂNDIRII

 Cogito, ergo sum

(Cuget, deci exist)

Descartes

 

1.Definirea conceptului de gândire. Gândirea este un proces psihic superior care ocupă o poziţie centrală în sistemul psihic uman şi îndeplineşte un rol decisiv în cunoaştere. Dacă procesele senzoriale realizează legături directe cu mediul, gândirea efectuază o reflectare mijlocită a realităţii, căutând să surprindă dincolo de forme conţinuturile, dincolo de fenomene esenţialul, dincolo de concret generalul.

 

Gândirea se defineşte ca procesul psihic cognitiv care reflectă în mod abstract şi general esenţa lucrurilor şi a relaţiilor dintre ele, utilizând limba sau alt sistem de semne ca instrument, şi are drept produse noţiuni, judecăţi, raţionamente.

 

În baza acestei definiţii putem extrage următoarele caracteristici esenţiale ale gândirii:

  1. Reflectă (Cum?) generalizat şi abstractizat
  2. Reflectă (Ce?) esenţa lucrurilor şi relaţiile dintre ele
  3. Utilizează limba sau alt sistem de semne ca mijloc, ca unealtă
  4. Are drept produs noţiuni (concepte), judecăţi (idei), raţionamente.

Iată cum mai este definită gândirea în Psychological Encyclopedia: „Thinking is a mental activity involved in understanding, processing and communicating information” (Gândirea e acea activitate mintală care se implică în înţelegerea, procesarea şi comunicarea informaţiei”.

Potrivit aceleiaşi surse , a gândi înseamnă:

  • a accesa o informaţie;
  • a o reprezenta mental;
  • a raţiona despre ea;
  • a elabora judecăţi, soluţii şi decizii privind informaţia dată.

 

  1. Funcţiile gândirii sunt următoarele:
  2. A înţelege lumea şi pe sine ca element al acestei lumi.
  3. A surprinde (observa) problemele cu care subiectul se confruntă în viaţa lui şcolară, profesională şi în cea de toate zilele şi a le
  4. A crea şi inventa lucruri noi, originale.
  5. A lua decizii în situaţii de alegeri („Omul mereu se află la răscruci de drumuri…”).

 

  1. Operaţiile gândirii. Realizarea acestor 4 funcţii se face prin aplicarea unui set de operaţii ale gândirii.

Operaţiile gândirii sunt definite ca acte automatizate care se produc în plan intern (mintal) şi constituie elemente (părţi componente) ale proceselor gândirii.

Operaţiile gândirii sunt: analiza, sinteza, generalizarea, particularizarea, abstractizarea, concretizarea, clasificarea, compararea, analogia şi a.

Anumite operaţii ale gândirii se grupează în perechi. Aceastea sunt: analiza – sinteza, concretizare – abstarctizare, particularizare – generalizare.

Prima pereche de operaţii este analiza şi sinteza.

Analiza este operaţia gândirii de desfacere (separare, descompunere) mintală a unui obiect în părţile sale componente şi studierea fiecărei părţi stabilite pentru a cunoaşte mai bine acest obiect. De exemplu, analiza fonetică a cuvântului fonem, analiza psihologică a unui comportament etc.

Sinteza este operaţia cu sens opus. Ea constă în asamblarea părţilor în întreg, unirea lor. De exemplu, elaborarea unui plan de text, alcătuirea cuvintelor din sunete (litere) disparate, perfectarea unei referinţe psihologice a unui elev sau a unei clase de elevi etc.

A doua pereche: concretizare şi abstractizare.

Abstractizare înseamnă extragerea esenţei unui lucru. A abstractiza înseamnă a determina esenţialul dintr-un obiect, proces sau eveniment, neglijând formele, manifestările exterioare ale acestora.

Concretizarea e operaţia cu sens  invers: ea identifică manifestările esenţei, forma în care ea se arată şi se realizează. De exemplu, a stabili caracteristicile esenţiale ale cuvintelor substantive este abstractizare, a aduce exemple concrete de substantive este concretizare.

A treia pereche: particularizare şi generalizare.

Generalizare este operaţia de identificare a ceea ce este comun tuturor obiectelor ce fac parte dintr-o anumită clasă.

Particularizarea, din contra, stabileşte ceea ce este specific, propriu doar acestui obiect.

Alte operaţii, care nu formează perechi:

Clasificarea este operaţia de grupare a obiectelor în baza unui sau a mai multor criterii.

Compararea înseamnă stabilirea de asemănări şi deosebiri între două sau mai multe obiecte supuse cercetării.

Analogia este operaţia prin care se stabilesc asemănări dintre lucruri ce aparent sunt “străine”, departe unul de altul. De exemplu, sistemul ştiinţelor psihologice este analogic construcţiei atomului.

 

  1. FELURILE GÂNDIRII

 

Există nu o gândire, ci mai multe. Sorin Vieru în cartea sa Riscul gândirii listează vreo 30 de gândiri: gândirea analitică, gândirea sintetică, gândirea discursivă, gândirea logică şi tot aşa până la 30.

În asemenea situaţie (existenţa a mai multor gândiri) apare necesitatea de a face ordine cognitivă în spaţiul gândirilor.

Precum bine ştim, cea mai potrivită şi productivă modalitatea de a face ordine cognitivă este clasificarea.

Clasificarea înseamnă repartizarea unei mulţimi de obiecte în categorii în baza unuia sau mai multe criterii.

Criteriul înseamnă principiul ce stă la baza clasificării.

Unei clasificări îi corespunde un criteriu. Ergo: câte criterii atâtea clasificări.

Să procedăm la clasificarea gândirilor.

 

Criteriul 1: Natura codului utilizat de gândire.

După acest criteriu distingem:

  1. Gândire intuitiv-acţională
  2. Gândire intuitiv-plastică
  3. Gândire abstract- verbală.

Această clasificare îi aparţine psihologului rus S.L.Rubinştein. În limba lui Rubinştein termenii sună astfel: наглядно-действенное мышление, наглядно-образное мышление, абстрактно-словесное мышление.

Gândirea intuitiv-acţională este gândirea ce operează cu scheme de acţiuni, iar rezolvarea problemelor se face prin coordonarea schemelor de acţiuni. Exemplu din experienţele lui Piaget: Jucăria stă pe masă. Copilul vrea jucăria. Se ridică în vârful picoarelor. Nu ajunge.  Întâmplător observă că mişcând faţa de masă, se mişcă jucăria. Atunci el trage spre sine faţa de masă astfel jucăria nimereşte în zona lui de acces. Piaget numeşte o astfel de capacitate inteligenţa sensoro-motorie.

Gândirea intuitiv-plastică este gândirea care operează cu imagini, cu reprezentări. Problema de a schimba aspectul camerei o faci prin a-ţi imagina cum ar arăta camera dacă divanul ar sta lângă peretele opus, iar dulapul … Un alt exemplu. R. Arnheim în cartea sa Gândirea vizuală:  două persoane Pavel şi Petru au de rezolvat următoarea problemă: acum e ora 12.35. Ce oră va fi peste 4 ore şi 55 min.? Pavel îşi imaginează cadranul în situaţia când el arată 12.35, apoi mişcă (în minte!) acele ceasornicului cu 4.55 înainte şi citeşte rezultatul de pe ecranul imaginaţiei sale. Petru însă adună în minte 12.35 cu 4.55 şi obţine acelaşi rezultat -17.30. Care dintre ei a folosit gândirea intuitiv-plastică? Evident, Pavel, iar Petru a făcut uz de gândirea abstract-verbală. R. Arnheim numeşte gândirea intuitiv-plastică gândire vizuală.

Gândirea abstract-verbală este gândirea ce operează cu noţiuni sau concepte exprimate în cuvinte. În fond, această gândire lucrează cu cuvinte-noţiuni. Este cea mai evoluată gândire şi e proprie persoanelor adulte şi normale. Piaget o numeşte inteligenţa operaţiilor formale. Definiţiile gândirii din manuale şi dicţionare de psihologie au ca obiect anume acest fel de gândire ca fiind gândirea tip sau ceea ce numim gândirea adevărată.

 

Criteriul 2. Prezenţa noului în producţia gândirii.

După acest criteriu distingem:

  1. Gândirea productivă.
  2. Gândirea reproductivă.

Gândirea productivă este gândirea generatoare de idei, teorii, dispozitive, aparate, maşini, metode etc. noi, inexistente până la momentul dat. Datorită acestei gândiri este posibil progresul ştiinţifico-tehnic, social, cultural etc. Această gândire se mai numeşte gândire creativă (creatoare).

Gândirea reproductivă este gândirea ce reproduce sau repetă mersul gândirii altcuiva. Citeşti, de exemplu, lucrarea lui Freud Interpretarea viselor.  Scopul pe care-l urmăreşti este nu de a inventa o nouă viziune asupra viselor, ci de a-l înţelege pe Freud, ideile lui. Or, aceasta se face prin a reproduce în creierul tău lucrarea gândirii lui Freud.

 

Criteriul 3. Sursa problemei de gândire.

De unde vine problema? Cine o pune? Viaţa de toate zilele (practica) sau academia, ştiinţa, savantul? După acest criteriu distingem:

  1. Gândirea teoretică.
  2. Gândirea practică.

Gândirea teoretică este gândirea ce răspunde la necesităţile dezvoltării ştiinţelor teoretice. De exemplu, apare problema de a generaliza o experienţă sau a conceptualiza datele şi rezultatele unei cercetări experimentale şi atunci gândirea teoretică este cea potrivită pentru a răspunde acestei provocări. Gândirea teoretică este gândirea savanţilor academicieni, creatori de sisteme şi teorii, concepţii ştiinţifice. Exemplu: A.N.Leontiev a elaborat teoria psihologică a activităţii. Această teorie este produsul gândirii teoretice cu care era înzestrat Leontiev şi cu care el lucra.

Gândirea practică este gândirea ce deserveşte nevoile practicii. Este gândirea noastră de toate zile, ea ne permite să ne descurcăm cu dificultăţile care apar în viaţa noastră cotidiană. E gândirea ce răspunde la întrebări de tipul ce e de făcut în situaţia dată? Gândirea practică mai este gândirea ce dezvoltă viaţa materială. A apărut, de exemplu, necesitatea de a comunica cu alţii în drum spre serviciu sau casă. Cum? Nu ai să iai telefonul fix cu tot cu fir după tine… Şi atunci a fost inventat telefonul mobil. Această invenţie este opera gândirii practice. Lucrare de referinţă privind gândirea practică: B.M.Teplov Ум полководца despre gândirea sau inteligenţa marilor conducători de oşti Suvorov, Kutuzov, Napoleon…

 

Criteriul 4. Modul de abordare a problemei de rezolvat.

Astfel deosebim:

  1. Gândirea convergentă.
  2. Gândirea divergentă.

Concepţia despre gândirea convergentă şi gândirea divergentă îi aparţine psihologului Jerome Guilford (The Nature of Human Intelligence).

Gândirea convergentă este gândirea care se produce într-un cadru anume, e cuminte, nu depăşeşte limitele spaţiului problemei. Operează în bază de algoritm, calapod, tipar, stereotip.

Gândirea divergentă e gândirea ce în mersul ei spre soluţie mereu îşi lărgeşte perspectiva. E gândirea neastâmpărată („sare gardul”, cum a calificat-o un psiholog), iesă din cadru, rupe stereotipurile. Elaborează mai multe soluţii la o singură problemă.

Guilford stabileşte 3 proprietăţi distincte ale gândirii divergente: originalitate, flexibilitate, fluiditate.

Originalitate înseamnă calitatea de a fi unic, deosebit, specific.

Flexibilitatea înseamnă uşurinţa de adaptare la condiţii noi. S-au schimbat condiţiile problemei, s-a schimbat situaţia, se schimbă corespunzător şi strategiile, şi metodele de rezolvare.

Fluiditate înseamnă proprietatea de a fi productiv în generarea ideilor. Ideile curg, cuvintele curg. Vin idei, una după alta… Fluiditate se exprimă în bogăţia producerii ideatice, verbale, bogăţia asociaţilor.

 

Criteriul 5. Care operaţie predomină? Analiza? Sinteza?

După acest criteriu distingem:

  • Gândirea analitică.
  • Gândirea sintetică.

Gândirea analitică este gândirea ce iscodeşte lucrurile în detaliile lor, ea merge în profunzime, înăuntru lucrurilor. Soluţia se obţine prin analiza situaţiei.

Gândirea sintetică este gândirea holistă, gândirea ce se raportează la întreg şi operează conexiuni între părţile acestui întreg. E gândirea creatoare de structuri, sisteme, viziuni complexe şi de ansamblu. Metaforic vorbind, e gândirea din elicopter, e gândirea ce caută şi vede pădurea în mulţimea de copaci…

 

Criteriul 6. Sensul gândirii sau, mai exact, sensul aprecierii a ceea ce se întâmplă în lume şi cu noi.

După acest criteriu distingem:

  • Gândirea pozitivă.
  • Gândirea negativă.

Gândirea pozitivă imprimă lucrurilor, evenimentelor, întâmplărilor semnificaţii pozitive, optimiste, luminoase. Induce aşteptări pozitive.

Gândirea negativă atribuie tuturor lucrurilor o alură de rău, periculos, ameninţător. Induce aşteptări negative, viziuni pesimiste, sceptice.

 

Criteriul 7. Poziţia subiectului faţă de produsele gândirii şi mersul ei.

După acest criteriu deosebim:

  1. Gândirea critică.
  2. Gândirea necritică.

Gândirea critică are drept suport convingerea subiectului în dreptul de a se îndoi de totul şi de toate. Dreptul la skepsis. Lozinca: de omnis dubitandum. De toate mă îndoiesc. Kopernic, G. Bruno s-au îndoit chiar de adevărurile exprimate în textele biblice… Este gândirea matură, independentă, aşezată pe proprii principii şi metodologii. Subiectul nu-şi face chip cioplit, idoli în faţa cărora să se închine (prin gândire)…

Gândirea necritică este opusul celei critice. Ea este de obicei conformistă, o gândire făcută cu capul altcuiva. A gândi necritic înseamnă a nu gândi cu capul tău. Orientare spre autorităţi spre a le însuşi modul lor de gândire şi de a le prelua gândurile…

 

Criteriul 8. Viziunea, optica subiectului asupra modului în care o problemă poate fi rezolvată.

După acest criteriu deosebim:

  1. Gândirea laterală.
  2. Gândirea verticală.

Această clasificare îi aparţine lui Edward de Bono.

Notiunea de “gandire laterala” în opoziţie cu „gândirea verticală” el a lansat-o în cartea New Think aparută la New York. Ideea principală e ca multe probleme de care ne lovim necesită pentru rezolvare abordarea din mai multe perspective, până la găsirea celei care poate conduce la o soluţie. Adică e nevoie de gândire laterală.

Ed. de Bono a sugerat patru factori dominanţi asociaţi gândirii laterale:

E, în primul rând, vorba despre identificarea elementelor principale ale problemei.

In al doilea rând intervine necesitatea de a aborda acele elemente din perspective diferite, in paralel cu,

al treilea factor, renunţarea la gândirea rigidă, mecanică.

Al patrulea factor este reprezentat de deschiderea faţă de orice idee, chiar si faţă de acelea care prezintă (la prima vedere) o probabilitate mică de reuşită în a soluţiona problema.

Gândirea verticală este opusul gândirii laterale. Ea este o gândire făcută după o anumită schemă, şablon, algoritm. Ea se produce pas cu pas, potrivit regulilor logicii formale. Ea deserveşte activităţile intelectuale non-creative.

Gândirea laterală e gândirea specializată în a oferi soluţii originale şi multe la probleme non-standarde. Gandirea laterală intervine atunci când o anumită perspectivă pare să nu conducă la nici un rezultat, fiind necesară o schimbare radicală de optică. Iată două probleme non-standarde care reclamă soluţii non-standarde:

  1. Un om locuieste la etajul 10 al unui bloc. De fiecare data cand se întoarce acasa ia liftul pâna la etajul 7 si, de acolo, urca trei etaje pe scari. Deşi el detestă să urce pe jos scările. Care este explicaţia?
  2. Un om intră într-un bar şi cere un păhar de apă. Chelnerul scoate un pistol îndreptandu-l spre client. Acesta mulţumeste şi iese din bar. De ce?

Mai există gândirea paradoxală şi gândirea comună. Exemplu de gândire paradoxală găsim în cartea lui N. Steinhard Dăruind vei dobândi. Oamenii cu gândirea comună, în anumite situaţii, declară: ”Dai, n-ai”. N. Steinhard care practica o gândire paradoxală ne convingea că Dăruind vei … dobândi!

 

 

  1. FORMELE GÂNDIRII

 

  1. Formele gândirii: prezentare generală

1.1. Noţiuni despre formele gândirii

Pentru a înţelege mai bine tema vom începe cu analiza a două categorii filozofice „conţinut”  şi „formă”.

„Conţinut” şi „formă” alcătuiesc o pereche dihotomică de concepte care se presupun şi se definesc reciproc unul prin altul, ca „adevăr” – „minciună”, „frumos” – „urât”, „lumină” – „întuneric” şi a.m.d.

Ce înseamnă filozofic „conţinut” şi ce înseamnă „formă”?

Conţinut este ceea ce încape într-un spaţiu limitat, conturat; ceea ce încape într-un recipient (vas); ceea ce încape în formă.

Forma constituie modul de organizare a conţinutului, mod de a-i conferi un aspect, un contur, mod de a-i oferi conţinutului un spaţiu cu limite stabilite precis.

Forma organizează conţinutul, îl structurează, îi conferă entitate, deci şi identitate.

Forma înseamnă loc şi suport pentru existenţa conţinutului şi funcţionare a lui; forma – recipient, conteiner, ambalaj.

Forma indică un anumit spaţiu, dimensiuni limite, graniţe. Forma este însuşi acest spaţiu şi acest înveliş.

Vidul (vacuumul, deşertul), care este antonimul conţinutului,  nu are formă şi nici nu are nevoie de ea.

Conţinutul tinde neapărat să îmbrace o anumită formă, iar forma, la rândul ei, tinde să cuprindă un anumit conţinut.

Un conţinut ne-pus în forme, ne-aşezat în tipare e masă amorfă, e haos,

Conţinutul există, funcţionează prin formele ce şi le asumă. Orice conţinut îşi caută forma pe care şi-ar lua-o (ar îmbrăca-o) şi ar exista în ea şi orice formă caută să „se umple” cu un conţinut.

Analogie: corp uman: conţinutul lui îl alcătuiesc organele, carne, oase, sânge etc, iar forma corpului e silueta corpului, figura, înfăţişarea, aspectul exterior, mărginit de piele. Piele ca hotar între eul fizic al omului şi lume.

Gândirea ca proces produce conţinuturi care sunt gândurile. Aceste conţinuturi, întru a exista şi funcţiona, tind cu necesitate să se organizeze în anumite forme. Forma îi asigură gândirii „spaţiu” pentru existenţă şi funcţionare.

Df1: Forma gândirii se numeşte modul în care se organizează şi se structurează conţinutul gândirii.

Df2: Forma gândirii înseamnă produs al gândirii organizat şi structurat într-un anumit fel ce constituie un întreg.

Df3: Forma gândirii mai poate fi înţeleasă ca ambalaj pentru un anumit conţinut al gândirii, ca un conteiner (vas) care-i conferă entitate şi, prin urmare, existenţă autonomă acestui conţinut.

 

1.2. Câte forme ale gândirii sunt şi care sunt ele?

Se disting 3 forme ale gândirii (sau 3 structuri ale gândirii, sau 3 unităţi ale gândirii):

  1. Noţiunea
  2. Judecata
  3. Raţionamentul.

 

 

Acum, în acest context, este oportun să mai formulăm o definiţie a gândirii:

gândirea e procesul psihic de elaborare (producere) a noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor.

 

  1. Psihologia noţiuni

2.1. Noţiune despre … noţiune.  Mai întâi să examinăm câteva definiţii ale noţiunii de … noţiune.

Df1: Noţiunea este forma elementară a gândirii care conţine totalitatea caracteristicilor esenţiale ale obiectului supus reflecţiei.

Df2: Noţiunea este acea  formă a gândirii care exprimă esenţa obiectului.

Df3: Noţiunea e esenţa obiectului reflectată şi exprimată prin semn (cuvânt).

Df4: Noţiunea este reflectarea a ceea ce este dincolo de realitatea senzorială nemijlocită, dincolo de ceea ce vede ochiul sau aude urechea.

Noţiunea structurează informaţiile generale şi esenţiale despre un obiect, proces sau însuşire şi le exprimă în cuvânt.

Sinonime: concept, categorie.

Notă: termenul  categorie  se referă de obicei la noţiunile de bază ale unei ştiinţe. De exemplu, categoriile psihologiei sunt: psihic, personalitate, conştiinţă, comportament, activitate, în timp ce gândire divergentă, memorie episodică, senzaţii, percepţii sunt simple noţiuni psihologice.

Echivalentele în alte limbi: ru – понятие,  en – concept, fr – concept.

Analogul conceptului în cunoaşterea senzorială este percepţia (sau perceptul: imaginea integră a unui obiect).

 

2.2. Noţiunea şi cuvântul. Noţiunea există şi funcţionează în cuvânt şi prin cuvânt. Să ne amintim că cuvântul ca semn are structură binară: 1) semnificaţie şi 2) semnificant.

 

 

 

 

 

 

Noţiunea este semnificaţia pe care o degajă cuvântul ca semn. Deci, noţiunea mai înseamnă semnificaţia, sensul unui cuvânt.

Noţiunile ştiinţifice se exprimă prin cuvinte speciale, deosebite care se numesc termeni. De exemplu, conştiinţa este un termen ştiinţific ce exprimă noţiunea ştiinţifică psihologică conştiinţa.

Deci, cuvântul este mai larg decât noţiunea. Noţiunea reprezintă aria semantică a cuvântului, sensul, semnificaţia lui.

 

2.3. Noţiunea şi definiţia. Definiţia este enunţul ce descrie şi explică o noţiune. Definiţia redă conţinutul noţiunii. O definiţie întotdeauna răspunde la întrebarea: Ce înseamnă cutare noţiune? Ce înseamnă gândirea, de exemplu? Răspuns: gândirea e procesul psihic superior care reflectă generalizat şi abstractizat esenţa lucrurilor şi relaţiile dintre ele, utilizează limbajul ca mijloc şi are drept produs gânduri, idei, soluţii, probleme etc. Acest răspuns este de fapt definiţia noţiunii de gândire.

Definiţia este constituită din:

1) definit şi

2) definitor.

Definitul e noţiunea definită.

Definitorul e partea definiţiei care conţine:

1) raportarea la noţiunea generică (… ”este un proces cognitiv…”) şi

2) seria de caracteristici esenţiale: (

  1. a) reflectă generalizat;
  2. b) reflectă abstractizat;
  3. c) reflectă esenţa lucrurilor;
  4. d) reflectă relaţiile dintre lucruri;
  5. e) reflectă mijlocit (cu ajutorul limbajului);
  6. f) are drept produs gândurile)).

Schema definiţiei: Definitul → Raportare la noţiunea gen → Enumărarea sau listarea caracteristicilor esenţiale.

Este foarte important să ştim a defini clar şi exhaustiv noţiunile cu care operăm.

Leibniz: „Dacă s-ar da definiţii edificatoare, disputele ar înceta curând”.

Voltaire: „Dacă vrei să discuţi cu mine, defineşte-ţi termenii”.

Maurois: „Se poate dovedi orice dacă cuvintele de care te serveşti nu sunt clar definite”.

Spinoza: „Adevărata definiţie a oricărui lucru nu implică nimic şi nu exprimă nimic decât natura lucrului definit”.

 

2.4. Noţiunea şi relaţiile ei cu alte noţiuni (sistemul de noţiuni). Noţiunile intră în relaţii de supra- şi sub-ordonare (pe verticală)  şi de coordonare (orizontală) unele cu altele formând sistem.

Exemplu.

Procese psihice

 

 

Cognitive                        Afective                           Volitive

 

 

Senzaţii           Percepţia         Gândirea        Imaginaţia         Memoria

 

Convergentă                           Divergentă

 

2.5. Tipologia noţiunilor. După criteriul: caracterul concret sau abstract al conţinutului ce-l exprimă noţiunea, distingem: noţiuni concrete şi noţiuni abstracte.

Noţiuni concrete sunt noţiunile ce se referă la obiecte şi lucruri „cu corp”, care au substanţă, au caracter material şi le corespunde în plan perceptiv o imagine certă. Exemplu: uşă, tablă, pix…

Noţiuni abstracte sunt noţiunile ce se referă la produse ale spiritului, la realităţi ce nu au existenţă materială, ci doar una ideală. Evident, lor nu le corespunde în plan perceptiv o anumită imagine. Exemplu: onoare, voinţă, gândire…

După criteriul: modul de constituire, de formare a noţiunilor, distingem: noţiuni empirice şi noţiuni ştiinţifice.

Noţiunile empirice sunt noţiunile care au apărut în mod spontan în procesul real al vieţii. Noţiunile ştiinţifice au fost însuşite în şcoală, în mod special. Cu învăţarea definiţiilor.

Exemple de noţiuni empirice: drum, copac, fântână… Exemple de noţiuni teoretice: anxietate, frustrare, afect, substantiv, consoană, vocală …

Noţiunile empirice şi ştiinţifice, relaţiile dintre ele, dinamica lor au fost studiate de Vîgotsky şi expuse în opera sa fundamentală Мышление и речь.

După criteriul prezenţa relaţiilor de presupunere reciprocă a existenţei, de determinare reciprocă, distingem noţiuni independente şi noţiuni corelative.

Noţiunile independente există de unele singure, izolat, separat; cele corelative există doar împreună cu altele creând dihotomii.

Exemple de noţiuni independente: carte, clădire, ardezie …

Exemple de noţiuni corelative: conţinut-formă; adevăr–minciună; materie – spirit…

După criteriul mărimii ariilor semantice distingem: noţiuni gen  (generice) şi noţiuni specii.

Noţiunile gen sunt cele care cuprind în ele noţiunile specii ca făcând parte din ele.

Noţiunea gen Memoria.  Noţiuni specii: memoria sensorială, memoria de lucru, memoria episodică, memoria semantică …

  1. 5. Psihogeneza noţiunilor. Problema apariţiei şi dezvoltării noţiunilor în ontogeneză a fost studiată de către Vîgotsky. Până la el se credea că noţiunile apar dintr-odată ca forme de gândire ce reflectă esenţe ale lucrurilor. Vîgotsky spune: se credea că noţiunea se naşte ca Venus din spuma mării. Dintr-odată matură, frumoasă… În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Noţiunile se nasc, se dezvoltă trecând anumite stadii, ajung la maturitate şi în dezvoltarea lor ele mereu îşi schimbă formele…

Metodologia. Tehnica de studiere a psihogenezei noţiunilor a fost elaborată şi aplicată împreună cu colaboratorul său Saharov. De aici denumirea tehnicii:„Tehnica Vîgotsky-Saharov”.

Ea constă în:

Prezentarea subiecţilor a 22 piese de diferită culoare (albastră, galbenă…), forme (cub, cilindru, piramidă…), înălţime (joase, înalte), greutate (uşoară, grea).

Piesele aveau un nume (noţiune) inexistent în limbă. Aceste nume-noţiuni erau: gaţun, bat, dec.

Gaţun era piesa: cub – înaltă – grea – roşie.

Bat era piesa: cilindru – joasă – grea – albastră.

Dec era piesa: piramidă – uşoară – înaltă.

Experimentatorul lua o piesă şi spunea: această piesă se numeşte în limba papuaşilor bat.  Alegeţi şi puneţi de o parte toate piesele bat

Subiecţi: copiii de la 3 la 16 ani.

Rezultatele. Au fost identificate 3 etape şi corespunzător 3 forme ale noţiunilor în dezvoltarea lor.

Acestea sunt:

Etapa 1: Grămada («куча»)

Etapa 2: Complex.

Etapa 3: Noţiunea propriu-zisă.

Grămada: piesele sunt grupate prin tatonare sau prin legături spaţio-temporare sau prin subordonare la o semnificaţie neesenţială. Este o sumaţie de obiecte accidentală şi slab organizată. (Exemplu. Copilului i se spune să aleagă bat-urile. Bat-ul trebuie sa fie: cilindru jos, greu, albastru. El ia un cilindru. Alături stă o oricare altă piesă şi el o ia şi o pune la bat-uri, deşi ea nu e bat…

Complex: la clasificare se ţine seama de ceea ce se vede la exterior fără  a se pătrunde în esenţă. Astfel obiectele sunt asociate după formă, culoare sau înălţime… Sunt grupate în lanţ cu schimbare alternativă a criteriilor. Exemplu: Copilului i se spune să aleagă bat-urile. Bat-ul trebuie sa fie: cilindru jos, greu, albastru. El ia un cilindru albastru. Apoi ia un cub albastru, apoi ia un cub greu şi a.m.d. Face colecţie de obiecte.

Noţiune: Clasificarea se face în baza tuturor criteriilor şi alege pentru grupul bat  doar piesele ce sunt cilindri, de înălţime joasă, de culoare albastră şi grele. Gruparea se face ţinând seama de caracteristicile esenţiale. Aceasta are loc de abia la vârsta adolescentină.

 

  1. Psihologia judecăţii

3.1. Definirea noţiunii de judecată. Judecata este a doua formă a gândirii.

Să examinăm câteva definiţii.

Df1: Judecata este acea formă a gândirii, construită din noţiuni, prin care se afirmă sau se neagă ceva şi care poate fi adevărată sau falsă.

Df2: Judecata este un enunţ care afirmă ceva sau neagă ceva despre ceva (Aristotel).

Df3: Judecata este forma gândirii, exprimată printr-o propoziţie,  în care se afirmă sau se neagă ceva.

Caracteristicile esenţiale:

  • reflectă o afirmaţie sau negaţie a ceva
  • poate fi adevărată sau falsă
  • este compusă (construită) din noţiuni.

 

  1. 2. Structura judecăţii. Judecata este alcătuită din:
  2. Subiectul logic (S)
  3. Predicatul logic (P).

Subiectul logic indică despre cine sau ce se afirmă sau se neagă ceva.

Predicatul logic reprezintă însăşi afirmaţia sau negaţia a ceva ce este subiectul judecăţii.

Exemplu: Gândirea este un proces psihic cognitiv. Subiectul logic – „Gândirea”; Predicatul logic: „este un proces psihic cognitiv”.

 

3.2. Clasificarea judecăţilor.

După criteriul afirmă sau neagă  se disting:

  1. Judecăţi afirmative
  2. Judecăţi negative.

Exemple.

Memoria este un procesul psihic cognitiv.

Emoţia nu este un proces psihic cognitiv.

După criteriul corespunde sau nu adevărului se disting:

  1. Judecăţi adevărate
  2. Judecăţi false.

Exemple.

Volumul ML este egal cu 7 ± 2 chunkuri.

Volumul ML este egal cu 7 ± 2 itemi.

 

  1. 3. Psihogeneza judecăţilor. Judecăţile ca şi noţiunile nu sunt date de-a gata. Ele se nasc într-un timp anume, se dezvoltă, ajung mature, după care ar putea interveni procese de regresie şi disoluţie. Cum apar şi cum se dezvoltă judecăţile vom stabili analizând studiul lui Lawrance Kohlberg (1927 – 1987), psiholog american, discipol al lui J. Piaget, consacrat problemei psihogenezei judecăţilor morale.

Prin judecată morală înţelegem acea judecată care se referă la faptele oamenilor şi care exprimă o apreciere morală a acestor fapte, care poate fi pozitivă (faptă bună, faptă frumoasă) sau negativă (faptă rea, urâtă).

Experimentul lui Kohlberg e analog cu cel al lui Vîgotski & Saharov privind psihogeneza noţiunilor şi al lui Piaget privind psihogeneza inteligenţei.

Iată pe scurt momentele principale ale experimentului lui Kohlberg.

Eşantion: copii de la 3 la 18 ani.

Metoda: povestiri cu dileme morale / colizii morale = istorioare despre situaţii dramatice în care eroul este pus în dilemă morală, adică este constrâns de împrejurări să procedeze fie corect (moral), fie incorect (amoral).

Exemplu. Mama unui tânăr bărbat bolnavă foarte grav. Medicul: ea poate fi salvată, dacă va fi tratată cu un preparat ce costă extrem de scump, 50 mii USD. Bărbatul nu dispunea de această sumă şi nici nu a găsit pe cineva care să-i împrumute.  Ce să facă? Să fure – va face păcat. Să nu fure – o pierde pe mamă…  Eroul a hotărât să fure. Întrebare către subiecţii experimentali: Cum a procedat? Bine sau rău?

În consecinţă, Kohlberg a obţinut o colecţie de judecăţi morale. El le-a supus analizei şi a determinat că judecata morală parcurge în evoluţia sa 3 nivele de dezvoltare, iar fiecare nivel, la rândul lui, conţine 3 stadii.

Iată tabelul care reflectă rezultatele cercetării lui Kohlberg.

Nivelul Stadiul Reperul Întrebarea
  1. Preconvenţional (4 – 10 ani)

  

  1. Morala ascultării şi supunerii. Este bine ceea ce adultul cere şi recompensează.
Pedeapsa Ce păţesc?
  1. Morala hedonismului instrumental naiv. Este bine ceea ce oferă avantaje. Plăcerea de a face bine derivă din beneficiul obţinut. A face bine = instrument, nu scop.
Beneficiul Ce primesc?
  1. Convenţional (11-16 ani)
  2. Morala bunelor relaţii. Este bine ceea ce anturajul apreciază pentru a te considera „băiat/fată bun(ă)”
Statutul în grup Ce vor spune?
  1. Morala ordinii şi datoriei. Este bine ceea ce corespunde legii. Legea este necesară ordinii sociale, conveţuirii. Chir dacă nu convine, oricum trebuie respectată. Dura lex, sed lex.
Datoria faţă de lege Ce spune legea?
III. Postconvenţional     (17 – 22 ani)       5.Morala contractuală. Morala socială, legea, regulile de comportament sunt contracte, convenţii, pe care oamenii decid să le respecte. Ele trebuie să corespundă valorilor absolute: libertăţii, egalităţii, respectului vieţii. Angajamentul civic Ce trebuie?
  1. Morala principiilor individuale. Conştiinţa individuală este ceea care ghidează comportamentul în situaţii dificile (dilemă) când recursul la norma morală nu este suficient.
Propria conştiinţă (совесть) Ce cred?

 

  1. Psihologia raţionamentului

3.1. Definirea raţionamentului.

Raţionamentul este a treia formă a gândirii.

Raţionamentul este forma gândirii prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente.

Raţionamentul este compus din judecăţi.

Judecăţile la rândul lor sunt compuse din noţiuni.

Prin raţionament se pătrunde dincolo de realitatea dată în senzaţii şi percepţii şi se produc cunoştinţe noi despre aceste realităţi „de dincolo”.

 

3.2. Clasificarea raţionamentelor. Criteriul: direcţia mişcării actului raţionării. Actul raţionării se poate mişca de la particular la general, fie invers: de la general la particular. După acest criteriu raţionamentele se împart în:

Raţionamente inductive

Raţionamente deductive.

Raţionamentul inductiv constă în inducerea unei însuşiri a obiectelor unei clase la clasa întreaga.

Exemplu. Copilul vede un corb. E negru. Al doilea tot negru, al treilea – negru… Ca apoi, în sfârşit, să tragă concluzia: corbii sunt negri sau toţi corbii sunt negri.

Mişcarea gândirii: de la particular la general.

Raţionamentul deductiv este raţionamentul ce transferă o însuşire a unei clase de obiecte la un anumit obiect ce face parte din această clasă.

De obicei, raţionamentul deductiv este alcătuit din 3 judecăţi: premisa majoră, premisa minimă şi concluzia.

Exemplu.

Toate metalele sunt conducătoare de electricitate.

Ferul este metal.

Deci, ferul este conducător de electricitate.

 

3.3. Dezvoltarea raţionamentului ca formă superioară a gândirii.

Piaget consideră că raţionamentul se instalează în sistemul psihic al omului de abia spre pubertate şi că inteligenţa cu care se operează raţionamente inductive şi deductive autentice este inteligenţa operaţiilor formale.

  1. Stern a studiat evoluţia capacităţii de a raţiona la copii şi a descoperit la ei o formă de raţionament specifică: transducţia, care e un fel de limbaj egocentric. Ea constă în faptul că transferul de la o judecată la alta se face nu în baza necesităţilor logice, ci mai degrabă în baza unor coincidenţe întâmplătoare. Exemple. „Luna nu cade de pe cer pentru că e prea sus” (Stern). „Câinele bate pentru că e bătut” (5 ani).

Formele mature de raţionament apar la vârsta adolescentină, vârsta la care apare şi se dezvoltă inteligenţa operaţiilor formale. Ea, inteligenţa operaţiilor formale, este responsabilă de elaborarea raţionamentelor.

 

  1. PROCESELE GÂNDIRII

 

  1. Introducere

Gândirea îşi realizează funcţiile prin 4 procese: 1) înţelegerea, 2) rezolvarea de probleme, 3) procesele creative (creativitatea) şi 4) luarea deciziilor.

Înţelegerea este procesul gândirii constând din surprinderea esenţei şi legităţii unor fenomene, pe baza integrării de informaţii în sistemul celor dobândite anterior. A înţelege înseamnă a conştientiza, a conceptualiza, a integra într-un sistem de referinţă, a desprinde o semnificaţie, a determina mesajul unui discurs, text. A înţelege cuvintele, a înţelege faptele, gesturile etc.

Rezolvarea de probleme este un proces al gândirii foarte important. Atât de important încât deseori gândirea este definită ca proces psihic constând din rezolvare de probleme.

Rezolvarea de probleme este acel proces al gândirii care înseamnă depăşirea unui obstacol cognitiv prin mijloace cognitive, transformând necunoscutul în cunoscut.

El este procesul de elaborare a soluţiei.

Procesele creative sunt acele procese ale gândirii prin care se rezolvă o problemă creativă, obţinându-se un produs nou, original, socialmente util şi recunoscut de comunitatea de experţi ca valoare ştiinţifică, artistică, tehnică etc. autentică.

Luarea deciziilor este procesul gândirii care se produce într-o situaţie de alegere şi constă în deliberarea alternativelor de conduită posibile în situaţia dată şi elaborarea deciziei. A lua o decizie înseamnă a identifica alternativele de conduită în situaţia dată (ce pot face?), a le evalua (cântări) în baza anumitor criterii şi a face opţiunea pentru alternativa cea mai potrivită.

 

  1. Psihologia înţelegerii
  2. Definirea înţelegerii sau Cum să înţelegem … înţelegerea?

Lumea omului ca fiinţă raţională (Homo sapiens) este o lume a semnelor. Semne ca obiecte, lucruri, fenomene, fapte care comportă semnificaţii sau sensuri. Şi dacă omul îşi trăieşte viaţa în această lume a obiectelor-semne, a faptelor-semne, a evenimentelor-semne, el mereu este sfidat să se întrebe: Ce-i asta? Ce înseamnă aceasta? Ce se întâmplă de fapt? şi să răspundă la aceste întrebări. A căuta răspunsul la ele înseamnă a depune efort în a înţelege obiectele, fenomenele, faptele cu care omul se pune în relaţie. Fără a le înţelege omul nu se poate orienta în această lume şi nu poate să răspundă adecvat la provocările ei. Ce înseamnă că semaforul s-a schimbat din galben în roşu? Înseamnă că nu se poate traversa strada. Ce înseamnă că persoana care ţi-a fixat întâlnire, a uitat de ea şi nu s-a prezentat? … Un pacient îi povestea lui Jung că visează mereu că roţile bicicletei cu care călătorea i se dezumflă şi nu poate ajunge unde s-a pornit. Ce înseamnă acest vis? Ce mesaj vrea el să transmită despre pacient şi lumea lui interioară? – s-a întrebat Jung. Şi a răspuns. Angajându-şi gândirea să procedeze la înţelegerea aceea ce s-a întâmplat. ”Inima mea este un cifru…” declară eroul liric al unui cântec popular. Adevărul e că toate lucrurile au cifru, nu numai inima. Toate ce se întâmplă au ceva de spus, dar nu spun, până nu le înţelegi.

Ce înseamnă înţelegerea ca proces al gândirii sau Cum să înţelegem … înţelegerea?

Df1: Înţelegerea este procesul gândirii prin care se surprinde sensul sau semnificaţia unui obiect, lucru, fenomen, eveniment, fapte, cuvânt.

Să luăm aminte că sinonimul cuvântului sens în vorbirea oamenilor simpli este înţeles. Care e înţelesul cutărui cuvânt? – am putea auzi vorbindu-se. Deci, înţelegerea este procesul de stabilire a înţelesului a ceva.

Df2: Înţelegerea este procesul gândirii cu ajutorul căruia se descoperă (se relevă) esenţa unui lucru, fenomen, eveniment. Esenţa înseamnă acele însuşiri, caracteristici ale obiectului care-i conferă (obiectului) identitate şi fără de care el se desfiinţează, nu mai există. Ia-i omului raţiunea şi, în consecinţă, l-ai lipsit de calitatea de a fi om. Nu în zădar, cuvântul esenţă provine de la cuvântul latinesc essere ce înseamnă a fi.

Df3: Înţelegerea mai înseamnă procesul de stabilire a relaţiei semnificantului cu semnificaţia ce o degajă.

Situaţia care declanşează înţelegerea ca proces al gândirii este situaţia problematizată de tipul: Ce înseamnă cutare lucru, cuvânt sau eveniment? Ce înseamnă simptomul ”Temperatura corpului este 40°”? Aceste întrebări sunt de fapt probleme. Probleme privind semnificaţia lucrurilor ca semne, a evenimentelor ca semne, a cuvintelor ca semne, a unei anumite valori a temperaturii corpului…

Df4: Înţelegerea înseamnă procesul de elaborare a soluţiei la o problemă de semnificaţie, de înţelegere. Faptul înţelegerii este trăit de subiect ca iluminare, ca dumerire, limpezire a minţii şi a spaţiului mintal (Efectul „Aha-a-a!”).

Echivalentele termenului înţelegere în limbile internaţionale: understanding – en; comprehension – fr; понимание – ru.

Sinonim: comprehensiune.

Cuvinte înrudite şi derivate de la cuvântul înţelegere: a înţelege; înţeles; înţelept; înţelegător.

Care sunt semnele că procesul înţelegerii a ceva de către cineva s-a înfăptuit? Ele sunt:

  • Subiectul poate explica cu cuvinte proprii acel ceva înţeles;
  • Subiectul poate defini ceea ce a înţeles;
  • Subiectul poate ilustra cu exemple proprii acel ceva înţeles;
  • Subiectul poate reacţiona adecvat, pentru că a înţeles adecvat o faptă sau întâmplare şi a.m.d.

Dacă subiectul nu a înţeles un eveniment sau concept el nu îl poate defini, nu-l poate explica, nu poate reacţiona corect etc.

 

  1. Fazele procesului de înţelegere.

Înţelegerea este un proces ce se produce în câteva faze. De exemplu, procesul de înţelegere a unui text parcurge următoarele faze:

Faza I: Lecturarea primară a textului pentru orientarea de ansamblu în text. Subiectul citeşte (rapid şi superficial) textul şi-şi formează o idee generală despre conţinutul textului.

Faza II: Împărţirea textului în fragmente şi extragerea semnificaţiilor din fiecare fragment.

Faza III: Subiectul desprinde ideea principală, mesajul textului (Ce a vrut autorul textului să ne comunice prin acest text?).

Faza IV: Subiectul sistematizează ideile, le aranjează în ordinea lor firească şi logică, formând un plan mintal al textului care e asemănător cu cuprinsul unei cărţi.

O problemă aparte o constituie înţelegerea textelor criptice, texte a căror mesaje sunt ascunse, sunt cifrate. De exemplu, fabulele, parabolele sau cum se spune în limbajul comun «childurile». În aceste texte cuvintele sunt folosite în cu totul alt sens decât îl au ele de obicei. Fabula lui Donici «Frunzele şi rădăcinile»: cuvântul frunze  înseamnă nu frunze ca organe al plantei, ci persoane din clasa superioară, aristocrate, în timp ce rădăcinile reprezintă clasa de jos, ţăranii, muncitorii.

Momentele principale ale procesului de înţelegere a parabolelor sunt:

  1. Setarea subiectului pe ideea că are de a face cu un text cifrat, criptic. Că cuvintele sunt folosit nu în sens direct, ci la figurat.
  2. Identificarea cuvintelor-simboluri, cuvintelor-metafore.
  3. Determinarea sensurilor pe care efectiv le exprimă aceste simboluri sau metafore prin avansare de ipoteze şi verificare a lor.
  4. Extragerea mesajului ce-l degajă parabola.

(Să se procedeze la realizarea sarcinii de a înţelege parabola lui Iisus despre semănători).

 

  1. Felurile înţelegerii.

După criteriul: gradul de profunzime a înţelegerii, distingem:

  • Înţelegere profundă.
  • Înţelegere superficială.

După criteriul: viteza procesului de înţelegere (cât de repede înţelege?), deosebim:

  1. Înţelegere promptă (rapidă, dintr-odată).
  2. Înţelegere lentă (fenomenul “girafă”).

După criteriul: plenitudinea înţelegerii, distingem:

  1. Înţelegere completă;
  2. Înţelegere parţială.

După criteriul: adecvanţa înţelegerii, distingem:

  1. Înţelegere adecvată (corectă);
  2. Înţelegere neadecvată (greşită).

Înţelegerea eficientă care asigură o adaptare optimă la mediu trebuie să fie: adecvată, profundă, completă şi promptă.

O înţelegere care este apreciată ca fiind eronată, superficială, incompletă şi lentă se face vinovată de multe confuzii şi eşecuri în viaţa unei persoane.

 

III. Rezolvarea de probleme ca proces al gândirii

  1. Definirea conceptului Rezolvarea de probleme.

Df1: Rezolvarea de probleme este procesul gândirii de depăşire prin mijloace cognitive a unui obstacol cognitiv, transformând necunoscutul în cunoscut.

Df2: Rezolvarea de probleme este procesul de elaborare a soluţiei problemei prin transformarea, combinarea şi recombinarea datelor experienţelor anterioare în funcţie de cerinţele problemei.

Sinonim: proces rezolutiv, act rezolutiv.

În alte limbi: ru – решение задач; en – problem solving; fr – résolution des problèmes.

Ce este problema?

Df: Problema înseamnă dificultate cognitivă, obstacol care implică o necunoscută sau mai multe necunoscute şi faţă de care repertoriul de răspunsuri de care dispune subiectul apare insuficient şi inadecvat. Răspunsul nu se află în baza de date a sistemului cognitiv (în memorie).

Problema apare atunci când subiectul intenţionează să-şi realizeze un scop sau să reacţioneze la o situaţie-stimul, pentru care nu are un răspuns stocat în memoria de lungă durată.

Duncker: problema apare atunci când subiectul are un scop şi nu ştie cum să atingă acest scop.

Jaricov: Problema e şi ea o cunoştinţă. Dar una foarte specială. Problema e cunoştinţa despre necunoştinţă (Проблема – это знание о незнании). Socrate: eu ştiu că nu ştiu. Iată acest „eu ştiu că nu ştiu” şi constituie semnul că problema a apărut.

Situaţia problematizată este situaţia în care apare şi se dezvoltă un conflict cognitiv. Conflictul dintre „nu ştiu” şi „ştiu”. Situaţia problematizată este o situaţie deschisă, o „lacună deschisă”, vorba lui Wertheimer, care generează tensiuni psihice (asemănătoare stresului) şi necesitatea de a o închide prin găsirea elementului lipsă şi plasarea lui în structură.

Situaţia problematizată se mai caracterizează prin decalaj între cerinţe şi posibilităţi. Cerinţele pe care le înaintează viaţa şi posibilităţile de care dispune subiectul la momentul dat.

Problematizare e actul prin care se relevă o problemă şi se formulează în termeni adecvaţi. Capacitatea de a „vedea” probleme este una foarte preţuită mai ales în mediul academic şi al creaţiei ştiinţifice. Psihologul Dillon afirma că sesizarea problemei (problem finding) şi formularea ei în cercetarea ştiinţifică este chiar mai importantă decât rezolvarea ei.

Exemplu: istoria prof. Steinsalz despre Ce întrebări ai dat azi învăţătoarei.

Rezolvătorul e subiectul gânditor, cel care abordează problema, îi caută soluţia şi o găseşte.

Soluţia problemei e răspunsul căutat. Ea constituie rezultatul procesului de rezolvare şi momentul final. Odată cu găsirea problemei se termină procesul rezolutiv. Soluţia găsită marchiază sfârşitul procesului de rezolvare a problemei. Procesul rezolutiv începe cu ivirea problemei şi se termină cu găsirea soluţiei.

 

  1. Mediul şi spaţiul problemei

Concepţia despre mediul şi spaţiul problemei le aparţine laureaţilor premiului Nobel Simon şi Newell.

Ea se reduce la următoarele.

Mediul problemei înseamnă modul în care i se prezintă rezolvătorului problema. De către profesor, manual sau viaţă. Aşa cum este ea. Problema în existenţa ei obiectivă.

Spaţiul problemei este modul în care problema este percepută şi înţeleasă de către rezolvător. Aşa cum o vede el şi cum el o înţelege. E problema ca fapt subiectiv, e problema în existenţa ei subiectivă în creierul rezolvătorului.

Calitatea spaţiului problemei determină calitatea rezolvării problemei şi, în ultima instanţă, calitatea soluţiei.

Iată de ce în continuare ne vom ocupa de analiza spaţiului problemei pentru că anume el interesează.

Spaţiul problemei constă din:

Stare iniţială (Si).

Starea finală (Sf).

Stări intermediare (s1,  s2, s3 …).

Operatori.

Reguli.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Figura 1. Spaţiul problemei.

 

Starea iniţială (Si) e starea de start ce întruneşte toate datele iniţiale ale problemei, e „ce este dat” în problemă şi care de obicei este o stare indezirabilă ce se cere a fi schimbată în una dezirabilă. De exemplu, oamenii aveau nevoie să comunice cu alţi oameni care se aflau departe, se aflau la distanţă. Era telefonul cu fir, dar el te putea ajuta doar în locul în care era plasat, unde era postat. Ce e de făcut?

Starea finală (Sf) este starea dezirabilă, este cerinţa problemei, este „ceea ce se cere” şi care ar reprezenta soluţia. Urmând şi dezvoltând exemplul: un aparat de telefon care l-ai putea lua cu tine şi l-ai putea folosi oriunde şi oricând (telefon mobil).

Stările intermediare (s1, s2, s3, s4, ..sn) sunt stările ce se interpun între starea iniţială şi cea finală rezultând din transformările succesive aplicate stărilor.

Stările sunt de două feluri:

Stări de lucruri – stările prin care trece rezolvarea unei probleme practice, construcţia unui parc, de ex.

Stări de cunoştinţe – stările prin care trece rezolvarea unei probleme teoretice. Ex.: problemă de logică sau matematică.

Regulile sunt condiţiile de aplicare a operatorilor, ele declară „ce se poate face” şi „ce nu se poate”.

Operatorii sunt acţiunile fizice sau operaţiile mintale cu ajutorul cărora o stare este transformată în alta. Acţiunile fizice sunt aplicate asupra stărilor de lucru, în timp ce operaţiile asupra stărilor de cunoştinţe.

Exemplificare: rezolvarea problemei „Turnul din Hanoi”.

Si : sunt date 3 discuri de mărime diferită A, B, C şi 3 tije 1, 2, 3. Discurile sunt aşezate pe tija 1 în ordine descrescătoare.

Sf : discurile să fie mutate pe tija 3.

Regulile de execuţie:

  1. Se mută dintr-odată doar un singur disc (nu două şi nu trei).
  2. Se mută numai discul de deasupra.
  3. Discul poate fi pus fie pe tija goală, fie pe un disc cu un diametru imediat mai mare (de ex.: discul C poate fi pus pe discul B, dar nu pe A…).

Operatorii: acţiunile de mutare a discurilor de pe o tijă pe alta.

 

  1. Clasificarea problemelor.

După criteriul prezenţa elementelor ce alcătuiesc spaţiul problemei, problemele pot fi împărţite în:

1) probleme bine definite (cunoaştem bine toate cele trei elemente ale sale: operatorii, regulile, stările – de exemplu, cele mai multe probleme matematice) şi

2) probleme slab definite (în care elementele problemei nu sunt evidente – de exemplu, cum să ne consolăm prietenul care a suferit o nenorocire sau cum să ne convingem părinţii să ne cumpere un calculator).

Problema slab sau prost definită este, de fapt, irezolvabilă. Pentru a o face rezolvabilă, ne sfătuie Simon & Newell, trebuie mai întâi s-o transformăm în bine definită, apoi să purcedem la rezolvarea ei efectivă.

 

  1. Fazele procesului de rezolvare a problemelor.

Rezolvarea problemelor constituie un proces cognitiv foarte complex şi se desfăşoară pe faze (etape).

Iată care sunt principalele faze pe care le parcurge rezolvitorul pentru a elabora soluţia:

  1. Sesizarea problemei: subiectul conştientizează că a nimerit într-o situaţie problematizată, că el „ştie că ceva nu ştie”. Intră în alertă.
  2. Analiza primară a problemei: starea iniţială, starea finală, operatorii posibili, regulile, constrângerile privind aplicarea operatorilor.
  3. Alegerea / născocirea strategiei de a găsi soluţia.
  4. Elaborarea planului detailat al rezolvării problemei. Pe paşi concreţi, pas unu, pas doi etc.
  5. Rezolvarea propriu-zisă a problemei sau realizarea planului.
  6. Verificarea rezultatului obţinut întru a se convinge că el reprezintă soluţia căutată. Închiderea situaţiei de problemă.

 

  1. Strategiile de rezolvare a problemelor.

Cea mai dificilă sarcină pe care o are de realizat subiectul ce a nimerit într-o situaţie problematizată este să răspundă la întrebarea care e calea de a ajunge la soluţie?  Or, căutarea răspunsului la această întrebare reprezintă alegerea şi adoptarea strategiei de rezolvare a problemei date. A rezolva problema înseamnă a „naviga” din Si  în Sf.; a înţelege cum să ajungi din Si  în Sf.

Strategia de rezolvarea a problemei este principiul, ideea generală care indică direcţia generală de acţiune.

Termenul de strategie este preluat din ştiinţa şi arta militară. A elabora strategia unei lupte sau război înseamnă a elabora ideea generală cum să-l învingi pe inamic şi să câştigi lupta. Aceasta o făceau conducătorii de oşti, strategii. Tactica, noţiune corelativă strategiei, însemna procedeele, tehnicile concrete dictate de situaţiile de luptă concrete. (Citiţi Ум полководца  de Teplov). Preluarea şi încetăţenirea termenului de strategie a rezolvării problemelor în ştiinţele psihologice îi aparţine lui Bruner, psiholog american.

Clasificarea strategiilor de rezolvare a problemelor.

Clasificarea 1. După criteriul vectorul sau direcţia actului rezolutiv distingem:

1) Strategii prospective.

2) Strategii retrospective.

Strategiile prospectivă este strategia care presupune mişcarea rezolvătorului în spaţiul problemei din Si  în Sf.  Exemplu: Turnul din Hanoi sau extragerea rădăcinii pătrate dintr-un număr etc.

Strategiile retrospectivă este strategia care presupune mişcarea rezolvătorului în spaţiul problemei din Sf  în Si .  Exemplu: problemele geometrice (este dat triunghiul A, B, C. Să se demonstreze că unghiul a este egal cu unghiul b); problema Lacul cu nuferi (Sternberg). Iată această problemă.

Într-un lac a fost sădit un nufăr. În fiecare zi numărul nuferilor pe lac se dubla. În a 60 zi tot lacul a fost acoperit cu nuferi. Întrebare: În care zi lacul a fost acoperit doar pe jumătate?

Strategia retrospectivă în engleză se numeşte Backward search.

Clasificarea 2. După criteriul: certitudinea cu care strategia dată duce la soluţie. Cât de sigură este obţinerea soluţiei dacă se va aplica strategia dată? După acest criteriu distingem:

1) Strategi algoritmice.

2) Strategii euristice.

Strategiile algoritmice au la baza lor un algoritm.

Algoritm înseamnă procedura standardizată care garantează obţinerea soluţiei corecte printr-un număr finit de paşi.

Algoritm este schema de lucru alcătuită din prescripţii precise şi exacte îndeplinirea cărora duce cu necesitate la obţinerea certă a soluţiei.

Algoritm = suită fixă de operaţii elementare şi de reguli formulate foarte exact şi precis executarea cărora produce neapărat răspuns la problemă.

Operaţie elementară este operaţia pe care subiectul o poate face, îi este accesibilă. De exemplu, dacă subiectul nu poate executa indicaţia Determină întrebarea la care răspunde cuvântul dat  din algoritmul identificării părţilor omogene de propoziţie, atunci această indicaţie nu este operaţie elementară. Această indicaţie urmează a fi simplificată şi reformulată astfel ca subiectul să o poată executa.

Dăm pentru exemplificare algoritmul identificării părţilor omogene de propoziţie.

Pentru a determina dacă două sau mai multe părţi de propoziţie sunt omogene, procedează astfel:

  1. Părţile de propoziţie date determină unul şi acelaşi cuvânt?

 

 

 

Da                                                                                                        Nu

  1. Ele răspund la una şi aceiaşi întrebare? Concluzie: Ele nu sunt părţi omogene

 

 

 

Da                                                                  Nu

Concluzie: Ele sunt părţi omogene                 Concluzie: Ele nu sunt părţi omogene.

Strategiile euristice. Strategiile algoritmice sunt foarte preţioase pentru faptul că ele asigură soluţia certă a problemei, da, spre regret, nu toate problemele se pretează la algoritmizare. Sunt probleme ce nici în ruptul capului nu admit algoritmizarea. Apoi mai sunt probleme care deşi pot fi algoritmizate, nu merită să fie rezolvate prin strategii algoritmice deoarece e foarte costisitor procesul. Se cheltuie prea multă energie, prea mult efort, prea mult timp. Iată un exemplu.

Pe tabla de şah stau 10 piese albe, 10 negre. Albele încep şi dau mat negrelor la mutarea 9. Fiecare piesă posedă în mediu 6 mutări. Pentru a găsi mutarea optimă trebuie de probat şi verificat 6 la putere 20 alternative. Enorm de mult şi face imposibilă rezolvarea acestei probleme în condiţiile enunţate (şah la a 9 mutare).

Ce e de făcut? Se aleg strategii euristice. Ce înseamnă strategie euristică?

Strategia euristică este strategia care nu duce neapărat la soluţia cerută, în schimb ea limitează numărul de căutări în spaţiul problemei. Ea nu garantează rezultatul, în schimb uşurează procesul de rezolvare a problemei date prin faptul că-l face mai transparent, mai vizibil, mai uşor de orientat în el.

Strategia euristică prezintă una sau mai multe reguli sau principii de comportament în spaţiul problemei. Strategia euristică = indicaţii, reguli cu caracter general. Respectarea lor nu garantează obţinerea soluţiei, dar o face posibilă. Fără o strategie euristică subiectul ar orbecăi pur şi simplu prin spaţiul problemei ca într-un labirint.

Exemplu de strategie euristică.

Ai putea să câştigi partida de şah, dacă urmezi următoarele indicaţii :

  1. Caută să obţii controlul asupra centrului tablei.
  2. Înainte de a ataca adversarul asigură securitatea propriului rege.
  3. Nu scoate dama în joc prea devreme.
  4. Scoate caii în joc înainte de a scoate nebunii.
  5. Acordă prioritate şahului dublu.
  6. Când ai posibilitatea să dai şah cu două figuri, dă şah cu cea mai puternică figură.

Aceste indicaţii ce formează strategia euristică a luptei în şah nu garantează câştigul luptei, în schimb ea îl facilitează.

Alt exemplu. Matematicianul Polya propune următoarea strategie euristică pentru rezolvarea problemei de a … rezolva o problemă:

  • Caută să înţelegi problema. Fă-ţi cât se poate de clar ceea ce se dă în problemă şi ceea ce se cere.
  • Alcătuieşte-ţi un plan de rezolvare a problemei.
  • Aplică planul în practică.

Strategiile euristice se aplică în rezolvarea problemelor creative şi au drept efect descoperirea unei idei noi, metode noi, teorii noi etc. O cercetare ştiinţifică o veţi face în deosebi prin strategii euristice.

 

  1. Fenomene de blocaje ce se produc în timpul rezolvării problemelor.

Şi procesul de rezolvare a problemelor se confruntă cu probleme.

Cele mai frecvente sunt 2: fixitatea funcţională şi montajul psihologic.

Fixitatea funcţională. Obiectele ce formează mediul nostru obişnuit îşi au funcţiile lor bine ştiute. Telefonul mobil are funcţia de a servi ca mijloc de comunicare şi anume în această funcţie el se consolidează în conştiinţa noastră. Atunci când situaţia îl impune pe subiect să-l foloseşti în altă funcţie, el se blochează. Se blochează deoarece s-a fixat pe ideea că mobilul e pentru a comunica.

Experiment. Subiecţilor li s-a propus să atârne pe o planşetă 3 fire. Li s-a pus la îndemână: 2 cuie cu şurub şi un burghiu. Două fire le-au fixat, al treilea nu. O parte din ei nu au avut soluţie. De ce?   _________________________________.

 

Montajul de a rezolva problema. Montaj sau set (în ru – установка) este disponibilitatea subiectul de a proceda într-un anumit fel. Cobori pe întuneric scările. Scările s-au terminat, dar omul păşeşte de parcă mai sunt. Alt exemplu. Semnul „O”, ce este ?.. Dacă urmează seria: 8, 6, 4, 2 _ , atunci „O” e zero. Dacă însă urmează seria: L, N, T, K, _ , atunci e literă.

Experiment. Problema lui Luchins.

3 borcane A, B, C cu diferită capacitate.

Nr probă                     A                     B                     C                     Să se obţină:

1)                                21                    127                  3                      100

2)                                14                    163                  25                    99

3)                                18                    43                    10                    5

4)                                9                      42                    6                      21

5)                                20                    59                    4                      31

6)                                28                    76                    3                      25

 

Rezolvaţi problema şi descoperiţi montajul şi efectul lui asupra procesului de rezolvare a problemei.

 

 

III. Psihologia creativităţii

 

Plan

 

  1. Natura psihologică a creativităţii
  2. Structura creativităţii
  3. Nivelele creativităţii
  4. Persoana creativă
  5. Fazele procesului creativ
  6. Tehnicile de stimulare a creativităţii
  7. Creativitatea şi inteligenţa

 

Literatura recomandată:

Amabile, T. (1999) Creativitatea ca mod de viaţă. Bucureşti.

Bouillerce, B.( 2002) Cum să ne dezvoltăm creativitatea. Iaşi.

Bono (de), E. (1999) Gândirea laterală. Bucureşti.

Claxton, G., Lucas, B. (2006) Fiţi creativi! Paşi esenţiali în muncă şi în viaţă. Bucureşti.

Clegg, B. (2001) Creativitatea. Bucureşti.

Dincă, M. (2008) Teste de creativitate. Bucureşti.

Munteanu, A. (1995) Incursiuni în creatologie. Timişoara

Roco, M. (2000) Creativitatea şi inteligenţa emoţională. Iaşi.

 

  1. Natura psihologică a creativităţii.

Creativitatea este, după expresia lui Popescu-Neveanu, un fenomen psihic hipercomplex. Din această cauză creativitatea este înţeleasă şi definită de diferiţi psihologi în mod diferit. Anca Munteanu în cartea ei „Incursiune în creatologie” listează în jur la 50 definiţii.

Ca să ne dăm seama mai bine despre faptul că psihologii nu au ajuns la un consens privind esenţa şi natura psihologică a creativităţii să examinăm doar 3 definiţii extrase din texte de specialitate. Iată-le:

  1. „Creativitatea este procesul prin care se focalizează, într-o sinergie de factori (biologici, psihologici, sociali), întreaga personalitate a individului şi care are drept rezultat o idee sau un produs nou, original, cu sau fără utilitate şi valoare socială” (Munteanu, A. „Incursiune în creatologie”, p. 44).
  2. „Creativitatea este capacitatea esenţială şi integrală a persoanei, rezultată din activitatea conjugată a tuturor funcţiilor sale psihice (intelectuale, afective, volitive), conştiente şi inconştiente, native şi dobândite de ordin biologic, psihofiziologic şi social, implicată în producerea ideilor noi, originale şi valoroase (Morari, I. „Psihologia creaţiei”, p. 16).
  3. „Creativitatea este capacitatea de a produce idei noi şi originale, descoperiri, invenţii, acceptate de comunitatea de experţi ca fiind adevărate valori ştiinţifice, estetice, sociale, artistice sau tehnice (Vernon, „Dimensions of creativity”).

Nu este greu să observăm că creativitatea în prima definiţie este calificată ca proces, în timp ce în a doua şi a treia ea este capacitate. Un autor susţine că produsul creativităţii poate avea valoare socială sau poate a nu o avea, în timp ce ceilalţi afirmă că produsul creativ este socialmente valoros. Şi a.m.d. Apare întrebare: În ce constă totuşi esenţa psihologică a creativităţii? Este ea proces sau capacitate? Sau altceva?

În continuare vom stabili caracteristicile esenţiale ale creativităţii, după care vom formula  definiţia noastră a conceptului de creativitate.

Semnele caracteristice esenţiale:

  1. Creativitatea este o formaţiune psihologică, o structură psihologică a personalităţii şi, prin urmare, ea cuprinde şi procese, şi capacităţi, şi alte fenomene psihice relevante creativităţii;
  2. Atunci când această formaţiune este pusă în funcţiune ea realizează un produs creativ;
  3. Produs creativ înseamnă o idee, o invenţie, un aparat sau dispozitiv tehnic, o teorie sau concepţie ştiinţifică, o metodă, un principiu şi a. descoperite prin creativitate;
  4. Acel produs poate fi considerat creativ care satisface următoarele criterii: a) este nou, 2) este original, 3) răspunde unei necesităţi sociale (în cazul adulţilor); 4) este recunoscut de experţi ca valoare autentică, ca adevărată descoperire (tot doar în cazul adulţilor).

Notă. Produsele creativităţii copiilor (creativităţii expresive)  nu au semnele 3 şi 4.

Şi acum definiţia noastră:

Creativitatea este formaţiunea psihologică care, fiind declanşată, realizează produse noi, originale, de obicei  socialmente utile şi recunoscute de experţi ca fiind valori culturale autentice.

Termenul de creativitate a fost inventat şi introdus în circuitul ştiinţific de către Allport. Cuvântul latin care a servit drept bază pentru a forma acest termen însemna a naşte. Şi într-adevăr, a crea înseamnă a face un lucru care nu a mai fost până la momentul dat, a născoci idei ce n-au existat.

En: creativity, fr: creativité, rus: креативность.

Conceptele adiacente: persoana creativă (subiectul, agentul procesului creativ), procesul creativ (procesul declanşat de creator utilizând creativitatea ca organ psihic),  problemă creativă (problemă foarte complicată, problemă de obicei insuficient definită: subiectul nu numai că nu cunoaşte soluţia, ci şi modul în care ea se rezolvă).

 

  1. Structura creativităţii după T. Amabile.

Sunt mai multe concepţii despre structura creativităţii şi elementele ce o constituie.

În continuare vom prezenta concepţia Terezei Amabile despre structura creativităţii (Amabile, T. „Creativitatea ca mod de viaţă”). Iată structura creativităţii şi componentele ei, după Amabile:

 

Abilităţi speciale
Gândirea divergentă
Motivaţia intrinsecă

 

Abilităţile speciale sunt acele abilităţi care asigură executarea la un nivel superior de calitate (excelent) a unei activităţi ce ţine de un anumit domeniu. Abilităţile ce ţin de muzică sunt abilităţi muzicale cum ar fi auzul muzical, memoria muzicală, voce etc. Abilităţile matematice: gândire abstractă, capacitatea de a opera cu formule, numere etc. Abilităţile speciale asigură succesul într-un anumit domeniu.

Gândirea divergentă este un concept introdus de Guilford şi este corelativ celui de gândire convergentă. Aceste concepte formează o pereche de concepte asociate prin contrast cum ar fi analiza şi sinteza, teoretic – practic etc.

Gândirea divergentă se caracterizează prin următoarele caracteristici esenţiale:

  1. Gândirea divergentă este flexibilă. Flexibilitate înseamnă uşurinţa de a-şi schimba strategiile, metodele, tehnicile în funcţie de schimbarea situaţiei, a datelor problemei etc. Opus: rigiditate.
  2. Ea este originală: produce ceva irepetabil şi unic în felul său, ceva care nu seamănă cu altceva. Opus: stereotipică.
  3. Ea este fluidă: produce cu uşurinţă noi idei, asociaţii, curge liber şi repede. Opus: vâscoasă, încremenită.

Motivaţia intrinsecă. În general, motivaţia înseamnă totalitatea motivelor ce declanşează o activitate, o stimulează şi-i conferă sens. Motivele pot fi extrinseci şi intrinseci. Rus: Внешние мотивы / внутренние.

Motivele extrinseci sunt motivele ale căror surse sunt în afara personalităţii, sunt motive venite din mediul exterior, Ex.: banii ca motiv (a pleca la Moscova sau Italia pentru a face bani), glorie, prestigiu, note la învăţătură, diplomă etc. Ele alcătuiesc motivaţia extrinsecă.

Motivele intrinseci sunt motivele venite din interior, sursa lor e însăşi personalitatea. Ex.: interesul cognitiv, curiozitatea (vreau să ştiu), motivul autoactualizării (să mă dezvolt ..). A crea de dragul creaţiei. Un pictor vestit: eu dacă nu pictez nu pot trăi… Totalitatea motivelor intrinseci ale creaţiei formează motivaţia intrinsecă a creativităţii.

 

  1. Nivelele creativităţii după Taylor.
  2. Taylor a elaborat o teorie care indică 5 nivele ale creativităţii.

Primul şi cel mai simplu şi mai elementar este nivelul creativităţii expresive. Este propriu tuturor copiilor şi se manifestă în desen, cântec, născociri de istorii, poveşti… Copiii creează deoarece vor să se exprime. Să-şi exprime grijile, obsesiile, fricile, bucuriile etc. De aceea şi se numeşte expresivă.

Nivelul 2: creativitatea productivă este cea mai simplă creativitate la adult. Ea constă în executarea unor lucrări abil, iscusit, deşi originalitate e puţină. Lucru nu numai bine făcut, ci şi măiestrit făcut. O casă frumos construită, o reparaţie a casei făcută deosebit, o haină cusută deosebit…

Nivelul 3: creativitatea inventivă. Ea constă în capacitatea de a realiza conexiuni noi între elementele deja cunoscute. Esenţa acestei creativităţi este exprimată prin verbul „a inventa”. Exemple: Metro din tren, autobuz cu două secţii cuplate, telefon mobil din telefon fix şi radio….

Nivelul 4: creativitatea inovativă. Ea produce lucrări noi şi originale. În psihologia tradiţională îi corespunde noţiunea de talent. Poezie, cântec şi alte opere marcate de har. Cu acest dar este înzestrat un număr restrâns de persoane.

Nivelul 5: creativitatea emergentă. Produce ceva care revoluţionează domeniul. Exemplu: teoria relativităţii a lui Einstein. „Luceafărul” Eminescu, simfonia IX de Beethoven. În psihologia tradiţională îi corespunde noţiunea de geniu. Persoane la acest nivel sunt şi mai puţine.

Din perspectiva nivelurilor şi a numărului de persoane care se află la fiecare nivel creativitatea poate fi reprezentată printr-o piramidă asemănătoare cu cea a lui Maslow.

 

 

Aproape toată lumea are sau a avut creativitate expresivă (când au fast copii), productivă mai puţină lume, iar inovativă şi, mai ales, emergentă unităţi. Astfel trebuie citită şi înţeleasă piramida.

 

  1. Persoana creativă.

Există persoane creative (oamenii de creaţie) şi persoane mai puţin creative, sau de loc creative.

Persoanele creative se disting de cele ordinare prin următoarele calităţi  :

  • Persoanele creative sunt persoane performante (de succes);
  • Simt nevoia de ordine cognitivă (de aceea mereu structurează, simplifică, aranjează logic informaţiile, haosul le irită …);
  • Sunt mereu îmboldite de curiozitate;
  • Sunt imperative, dominatoare, agresive uneori, sunt pline de sine;
  • Sunt independente şi autonome;
  • Sunt mai puţin inhibate, mai puţin formale, mai puţin convenţionale; sunt nonconformiste;
  • Le place munca (workoholic, rus: трудоголики), sunt perseverente;
  • Sunt critice în mod constructiv;
  • Sunt larg informate;
  • Nu simt nevoia să se ancoreze în relaţiile sociale;
  • Pot manifesta interese proprii sexului opus (unui bărbat îi place să gătească bucate etc);
  • Au încredere în sine şi în puterile lor;
  • Sunt tolerante faţă de complexitatea şi ambiguitatea problemelor (problemele prost definite);
  • Sunt puternic implicate în dezvoltarea şi realizarea de sine, sunt autoactualizatoare.

 

 

  1. Procesul creativ. Fazele procesului creativ după G. Wallas.
  2. Wallas a propus o teorie conform căreia procesul creativ se desfăşoară în 4 faze. Ele sunt:
  • Prepararea
  • Incubarea
  • Iluminarea
  • Verificarea

Prepararea: subiectul descoperă problema creativă. Face o analiză primară a ei. Emite ipoteze. Le verifică. Eşec. Iar mai încearcă. Din nou eşecuri. Frustrări, dezamăgiri. Subiectul abandonează problema, dar problema nu-l lasă. Ea continue să persiste în sistemul cognitiv, dar în formă refulată.

Incubarea. Rezolvarea problemei continuă în inconştient. Conţinutul acestei faze: gândirea primară (sintetică, imaginativă) alternează cu cea secundară (logică, verbală). Drept rezultat ipotezele „fără şanse” se şterg şi, astfel se curăţă spaţiul, iar cele bune, dar care au fost neglijate la preparare se scot în evidenţă.

Iluminarea: apariţia bruscă şi în toată splendoarea ei a soluţiei, soluţia asupra căreia s-a zbătut mult, în sfârşit s-a arătat. Stare de alertă, inspiraţie.

Sinonime: insight, evrika, aha-reacţia.

Verificarea: rezultatul obţinut se verifică dacă constituie o soluţie bună sau falsă. Prin metode logico-matematice sau experiment.

 

 

  1. Stimularea creativităţii cu ajutorul tehnicilor speciale brainstorming, sinectica, metoda Delphi, Philips 6 – 6, discuţia panel.

Omul nu întotdeauna este creativ, deşi posedă creativitate. Ea e prezentă în structura personalităţii lui, dar ea e în stare latentă, e dezactivată.

Pentru ca omul să fie creativ este nevoie ca el să beneficieze de două condiţii psihologice:

  1. să se simtă în securitate
  2. să se simtă liber

Asigurarea acestor condiţii se face prin metoda brainstorming. Autorul: Alex Osborn; SUA. Brainstorming = brain (creier) + storming (furtună). Ea, metoda, presupune următoarele reguli de comportare în grup:

  1. Nu critica: Amână observaţiile şi aprecierile pentru mai apoi.
  2. Inventează idei cât mai originale, cât mai năstruşnice, cât mai absurde: Cu cît ideea este mai absurdă cu atât mai bine.
  3. Născoceşte şi formulează idei, propuneri, ipoteze câte mai multe posibil: Cu cât mai mult cu atât mai bine.
  4. Preia ideea colegului şi o dezvoltă mai departe.

Semnificaţia psihologică a regulii 1: instalează securitatea, înlătură temerea de a fi luat peste picior, atacat ca persoană etc.

Semnificaţia regulii 2: încurajează originalitatea, înlătură teama de a fi ridicol…

Semnificaţia regulii 3: se goleşte creierul de informaţiile cotidiene, de răspunsurile deja ştiute.

Semnificaţia regulii 4: montaj la utilizarea maximă a ceea de ce dispui şi de a perfecţiona, dezvolta…

Se utilizează în grup (7 plus minus 2 persoane) sau individual.

O altă tehnica de stimulare a creativităţii este sinectica. Rezolvarea problemelor se face în baza a două principii: transformarea straniului (necunoscutului) în familiar (accesibil); apoi operaţie inversă – transformarea familiarului în straniu care se face dintr-o perspectivă neobişnuită. Termenul e de origine grecesc şi însemna la origine îmbinare de elemente disparate. Strategia preferată: analogia ( a se vedea).

Autor: W. Gordon Universitatea Harward, SUA.

A treia tehnică – metoda Delphi. Autor: Helmer, SUA. Metoda constă în expedierea de chestionare la unii experţi neîntruniţi (prin poştă). După primirea răspunsurilor consultarea se repetă trimiţându-se şi răspunsurile nenominalizate ale celorlalţi. Consultarea se repetă până la apariţia unor răspunsuri-soluţii cu frecvenţă relativ înaltă şi stabilă. Răspunsurile cu frecvenţă mică sunt eliminate. Astfel se selectează un set de soluţii din primele din top şi cu ele se lucrează în vederea utilizării şi aplicării lor în practică.

A patra metodă: Philips 6-6. Ea mai este numită blitz-brainstorming. Autor: J.D.Philips (SUA). Se desfăşoară astfel: Grupul mare (clasa de elevi, grupul studenţesc) se împarte în subgrupuri a câte 6 persoane în frunte cu câte un lider. Coordonatorul principal împarte fiecărei subgrupe câte o fişă cu una şi aceiaşi problemă. La un semnal special subgrupele încep să rezolve problema. Timp acordat – 6 minute. După aceasta fiecare lider comunică rezultatele coordonatorului. Ideile se analizează şi se pregătesc pentru utilizare. 6-6 înseamnă 6 persoane în subgrup şi 6 minute de lucru. E foarte eficientă şi econoamă metodă.

A cincia: discuţia panel. „Panel” – cuvânt englez şi înseamnă listă fixă de nume.  Se selectează panelul, adică un grup din 5-7 persoane dintre cele mai competente în problema dată. Panelul, adică grupul are un moderator. Trec pe scenă sau în faţa auditoriului. Moderatorul pune problema. Grupul discută, propune (ca la КВН). Auditoriul urmăreşte în tăcere cum grupul creează… Întrebările, atitudinile, aprecierile şi completările le scriu pe fişe de culori speciale (verzi – pentru întrebări, albastre – pentru aprecieri, maro – pentru completări) şi le transmit unui mesager special care periodic le pune în faţa moderatorului. El, moderatorul, le introduce, la momentul oportun, în discuţie. Când răspunsul se conturează, el este formulat în formă de concluzie şi, dacă e cazul, mai poate fi lansat pentru discuţia întregului grup. Este apreciată pentru competenţa răspunsurilor obţinute.

 

  1. Creativitatea şi inteligenţa.

Până pe la mijlocul secolului trecut (XX) se credea că între creativitate şi inteligenţă este o legătură strânsă şi directă. Dacă cineva are creativitate înaltă înseamnă că el are şi inteligenţă înaltă etc.

Psihologii Baroczi şi Olah au efectuat un studiu pe elevi preadolescenţi care consta în următoarele. Subiecţilor li s-au aplicat teste de inteligenţă şi teste de creativitate. Rezultatele obţinute au fost supuse analizei corelaţionale. Coeficientul de corelaţie avea în mediu valoarea  0,30. Această valoare indică o relaţie relativ slabă între inteligenţă şi creativitate (Amintesc că valorile coeficientului de corelaţie trebuie interpretate astfel: 1,00 – 0,80: f. puternică relaţie, 0,79 – 0,60: puternică, 0,59 – 0,40: medie, 0,39 – 0,20: slabă, 0,19 – 0: f. slabă).

Getzels, Jackson şi Torrance au cercetat şi ei relaţia dinte inteligenţă şi creativitate la elevii din clasele superioare. Ideea care a degajat din acest studiu e că inteligenţa superioară nu implică neapărat creativitate superioară. Ei au stabilit că oamenii pot fi împărţiţi în 4 tipuri după rata de inteligenţă şi creativitate de care dispune fiecare. Aceste tipuri sunt:

Tip 1: Inteligenţă superioară şi creativitate superioară.

Tip 2: Inteligenţă inferioară şi creativitate superioară.

Tip 3: Inteligenţă superioară şi inteligenţă inferioară.

Tip 4: Inteligenţă inferioară şi creativitate inferioară.

Evident, tipul 1 întruneşte persoanele cele mai înzestrate intelectual; ele formează elita intelectuală a unui popor, „crema societăţii”.

Acest studiu a mai prilejuit şi alte concluzii la fel de interesante şi utile. Iată-le:

  1. Gândirea divergentă produce acelaşi nivel de reuşită şcolară ca şi gândirea convergentă.
  2. Profesorii manifestă simpatie pentru elevii convergenţi şi iritare pentru cei divergenţi.
  3. Elevii divergenţi sunt mai mult frustraţi în plan academic decât colegii lor convergenţi.
  4. Selecţia elevilor pentru şcolile de elită care-şi propun drept scop să „crească talente” se face prin teste de inteligenţă, fapt care face ca 70% din copii cu adevărat dotaţi să fie eliminaţi…

Morala? Comentariul vostru.

 

  1. Luarea deciziei ca proces al gândirii

 

Planul

  1. Definirea conceptului luarea deciziei
  2. Fazele procesului de luare a deciziei
  3. Valoarea aşteptată ca primul criteriu al luării deciziei
  4. Utilitatea aşteptată ca cel de al doilea criteriu al luării deciziei

 

  1. Definirea conceptului. Omul ca fiinţă raţională (Homo sapiens) mereu pare să se află la răscruce, mereu e pus să opteze pentru ceva şi să aleagă din mai multe alternative de conduită una, pe care s-o adopte spre a o urma.

Aceste opţiuni se fac cu ajutorul gândirii, mai exact, cu ajutorul unui proces al gândirii care se numeşte luarea deciziei (LD).

Ce numim luarea deciziei ca proces al gândirii?

Câteva definiţii:

Df1: Luarea deciziei (LD) este procesul gândirii care constă în a alege o alternativă din mai multe disponibile la momentul dat în baza unui sau mai multor criterii.

Df2: Procesul de optare pentru o anumită linie de conduită într-o situaţie nedeterminată se numeşte LD.

Df3: A lua o decizie înseamnă a face o opţiune pentru o anumită conduită din mai multe variante posibile, utilizând unul sau mai multe criterii de alegere.

Caracteristicile esenţiale ale LD:

  • LD se declanşează într-o situaţie de alegere.
  • În această situaţie există pentru subiect mai multe variante de conduită.
  • Subiectul poate alege doar o variantă din mai multe disponibile.
  • Alegerea se face analizând datele, consecinţele (cântărind)
  • Alegerea se face utilizând un criteriu sau mai multe.

Noţiunile adiacente (conexe): decidentul – subiectul care decide; situaţia de alegere – situaţia în care ţi se deschid în faţă mai multe căi, mai multe alternative de conduită; opţiunea – alegerea făcută; a opta – a face alegerea.

În alte limbi: ru: принятие решения; en: decision making, prise des décision.

Relaţia LD cu voinţa. Deseori se afirmă că LD este un act al voinţei şi nu al gândirii. Adevărul e că în LD este implicată şi gândirea, şi voinţa. Fiecare cu propria sa contribuţie.

Gândirea se implică la faza „cântăririi” alternativelor şi a alegerii unei anumite alternative. Pentru a alege alternativa optimă trebuie să pui mintea la contribuţie. Calitatea deciziei este determinată de calitatea gândirii. O gândire bine dezvoltată conduce la o decizie bună, o gândire proastă, fireşte, degajă o decizie pe măsura-i, proastă adică.

Voinţa intervine în două situaţii: Prima, când subiectul stă prea mult la îndoială şi atunci voinţa se implică pentru a-l determina să ia totuşi decizia cerută în timp util ca să nu se întâmple ”Trenul deja a plecat”. A doua: decizia e luată, urmează realizarea ei de fapt. Voinţa se implică atunci când în calea înfăptuirii deciziei apar probleme, obstacole. Voinţa e chemată pentru a realiza decizia în ciuda obstacolelor apărute. …

 

  1. Fazele procesului de luare a deciziei.

Procesul LD se desfăşoară în următoarele faze:

1 – Identificarea alternativelor relevante (care corespund problemei şi merită să fie luate în considerare).

2 – Elaborarea criteriilor în baza cărora se va face alegerea.

3 – Stabilirea regulii de cotare a alternativelor. Altfel spus, de atribuire a punctelor (câte puncte pentru maximum, câte pentru minimum).

4   –  Culegerea de informaţii în vederea aprecierii cu puncte a fiecărei alternative.

5 – Calcularea rezultatelor şi formarea listei alternativelor în ordinea descreşterii punctajului acumulat )topul alternativelor).

6 –   Luarea deciziei prin declararea primei alternative din top ca opţiune făcută.

Exemplu: Un tânăr bărbat N şi-a pus drept scop să cumpere o garsonieră.

Iată fazele procesului de luare a deciziei, iniţiat de tânăr:

Faza 1: A identificat 3 garsoniere scoase în vânzare şi care merită atenţie: le notăm convenţional  a, b şi c.

Faza 2: A stabilit următoarele criterii de alegere: 1) preţul garsonierei, 2) cât de ecologică este zona în care ea este situată şi 3) distanţa până la locul de muncă.

Faza 3: A stabilit modalitatea de a aprecia prin puncte corespondenţa alternativelor cu criteriile enunţate. Concret aceasta a însemnat două lucruri: 1) a stabilit o scală simplă de apreciere: 3 – bine, 2 – mediu şi 1 – rău; 2) a considerat toate criteriile ca fiind egale după valoare. (Notă: în alte situaţii criteriile pot fi considerate ca având valori (ponderi) diferite şi atunci se va proceda altfel).

Faza 4: A colecta informaţiile necesare şi le-a introdus în tabel precum urmează:

 

Garsonierele / Criteriile Preţul (€) Punctaj atribuit Zona Punctaj atribuit Distanţa Punctaj atribuit Punctaj final
a 20 000 1 Excelent 3 Nici-nici 2 6
b 16 000 2 Rea 1 Mare 1 4
c 10 000 3 Medie 2 Mică 3 8

Faza 5: A întocmit lista în ordinea descrescândă a punctajului. Iat-o:

  1. Alternativa c cu 8 puncte.
  2. Alternativa a cu 6 puncte
  3. Alternativa b cu 4 puncte.

Faza 6: Face opţiunea pentru garsoniera c care, deşi e într-o zonă cu parametri ecologici medii, în schimb e foarte aproape de serviciu (poate să meargă la serviciu pe jos) şi pe de asupra este cea mai ieftină. Pentru N care are resurse financiare modeste aceasta e foarte important.

 

  1. Valoarea aşteptată ca criteriu 1 de luare a deciziei. Opţiunile se fac în bază unuia sau a mai multor criterii. Ce înseamnă criteriu de LD?

Criteriu înseamnă principiul în baza căruia se face evaluarea alternativelor şi acordarea de puncte sau calificative acestor alternative pentru a le aranja, în ordine descrescândă sau crescândă, conform valorilor atribuite.

În teoria psihologică generală a LD găsim două criterii:

1) Valoarea aşteptată (VA) şi

2) Utilitatea aşteptată (UA).

Să examinăm cum are loc procesul de LD în baza criteriului valorii aşteptate (VA).

Df: Valoarea aşteptată înseamnă beneficiul (profitul, câştigul) pe care decidentul speră să-l obţină prin opţiunea dată (ca rezultat al alegerii date). Beneficiul, pentru comoditate, se exprimă de obicei în bani.

Esenţa: decidentul determină valoarea (în bani) a beneficiului pe care el îl poate avea pentru fiecare alternativă. Opţiunea o face acceptând alternativa ce promite cel mai mare câştig.

Exemplu: Businessmanul N şi-a pus drept scop să-şi valorifice capitalul (banii) cât mai profitabil posibil.

A identificat 2 afaceri în care se merită să investeşti. Afacerea a – producerea materialelor de construcţii ( o fabricuţă); afacerea b  – realizarea pe piaţă a materialelor de construcţie (un magazinel). Împreună cu asistentul său a cules toate informaţiile necesare stabilirii volumului de beneficii şi în cazul a, şi în cazul b. Apoi probabilitatea cu care poate fi obţinut un beneficiu sau altul.

Iată rezultatul analizei:

1) Afacerea a se va putea solda cu un beneficiu de 1000 000 € la nivel de 42% şanse de împlinire.

2) Afacerea b se va putea solda cu un beneficiu de 500 000 € la nivel de 80% şanse de împlinire.

Businessmanul ca să nu rişte s-a interesat care e formula de stabilire a VA. Iată formula:

VA = PV,

unde VA înseamnă valoarea aşteptată, P – probabilitatea evenimentului (şansele), V – beneficiul.

N a înlocuit simbolurile formulei cu datele sale şi a obţinut:

1) VA de la afacerea a : 42% X 1000 000 € = 420 000 €.

2) VA de la afacerea b: 80% X 500 000 € = 400 000 €.

Deci, afacerea a va aduce un profit cu 20 000 € mai mare decât afacerea b.

Businesmanul N a ales afacerea a pentru a-şi investi capitalul.

 

  1. Utilitatea aşteptată ca criteriu al luării deciziei. Utilitate aşteptată (UA) este valoarea aşa cum este ea percepută de decident. UA este valoarea în existenţa ei subiectivă. Analogie: mediul şi spaţiul problemei. Mediul problemei – problema aşa cum există ea obiectiv; spaţiul problemei – problema aşa cum este ea percepută de rezolvitor.

Valoarea aşteptată înseamnă beneficiul exprimat în bani, aşa cum el s-a stabilit sau cum a fost stabilit de bursă, banca naţională sau altceva. Utilitatea aşteptată înseamnă valoarea pentru sine a beneficiului.

Exemplu. Două premii I al unui concurs este de câte 100 € fiecare.

Admitem că aceste 2 premii le-au câştigat două persoane:

Un student cu un venit lunar de circa 50 € şi un Businessman cu un venit lunar de 20 000 €. Importanţa pe care o va da Studentul acelor 100 € va fi aceeaşi cu cea a bisinessmanului? Fireşte,  nu. Studentul va preţui mai mult cei 100 €, decât Businessmanul, adică utilitatea celor 100 € este mai mare pentru Student decât pentru Businessman…

Să examinăm următoarea situaţie.

Unui pacient cardiac (Pacientul) ca urmare a unui examen medical profund i s-a recomandat operaţie pe cord deschis. Pacientul nostru era om cu multă carte şi înainte de a lua decizia: să se lase operat sau să refuze, a procedat la calcularea utilităţii aşteptate.

Dacă optează pentru operaţie, atunci pot să se întâmple 2 evenimente.

Primul, operaţia reuşeşte şi Pacientul se vindecă. Utilitatea e maximă şi Pacientul o exprimă prin +2 (maximă pozitivă).

Al doilea eveniment, operaţia eşuează şi Pacientul moare. Utilitatea e -2 (maximă negativă).

Dacă, însă optează pentru a nu-şi face operaţie evenimentele sunt:

1) operaţia ar fi reuşit, dar Pacientul s-a speriat şi a pierdut. Utilitatea e cotată cu -1 (păcat că nu mi-am făcut: scăpam de boală…).

2) Operaţia nu ar fi reuşit şi atunci utilitatea e nulă, zero (ce-am avut şi ce-am pierdut?).

Aceasta e primul lucru pe care l-a făcut pacientul nostru.

Al doilea lucru a fost că el a stabilit probabilitatea reuşitei / nereuşitei operaţiei (Probabilitatea – P). El a luat statisticile medicale şi a determinat că dintre 100 de operaţii ca a lui 70 se termină cu bine, adică omul scapă de boală şi se face sănătos, iar 30 se termină tragic.

Pacientul a întocmit tabelul:

Alternativa /Evenimentul Reuşită Nereuşită
Probabilitatea Utilitatea Probabilitatea Utilitatea
Să-şi facă (a) 70 % +2 30 % -2
Să nu-şi facă (b) 70 % -1 30% 0

Formula UA este: Σ PU (suma produselor probabilităţilor şi a utilităţilor).

Pacientul a înlocuit şi a obţinut:

Utilitatea alternativei a este egală cu (70 · 2) + (30 · (-2)) = 140 + (-60) = 80.

Utilitatea alternativei b este egală cu (70 · (-1)) + (30 · 0) = -70 + 0 = -70.

Pacientul  a optat pentru alternativa a.          

Advertisements

One Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s